Cum ne ocupăm de copii
Dacă părinții sau părintele supraviețuitor sunt prea afectați ca să se mai ocupe de copil, poate fi bine ca altă persoană să își asume răspunderea de a-i fi alături în aceste prime momente. Bineînțeles, ar fi cel mai bine să fie o persoană apropiată de copil, cineva care să-i permită să-și exprime emoțiile și să fie capabilă să-i răspundă la întrebări. Dacă un copil are doi ani și i-a murit bunicul, trebuie să i se spună „bunicul a murit“, iar noi trebuie să
facem față situației“. Eu cred că noi suntem de fapt cei care ne temem de răspunsurile adevărate. Când moare o ființă dragă, toți avem nevoie de consolare și să ne simțim înconjurați de un mediu de încredere și siguranță, iar acest lucru se poate întâmpla numai când spunem adevărul.
Există patru sau cinci mari întrebări de bază care generează multe alte temeri copilului, de exemplu, în fața morții unuia din părinții săi: De ce a murit?
Eu am fost de vină?
O să mi se întâmple și mie?
Cine o să aibă grijă de mine?
Cine se mai joacă cu mine acum?
Cum unii copii par să creadă că moartea este „contagioasă“, se pot gândi că, de exemplu, dacă moare tatăl, sunt în pericol de a fi abandonați și de mamă.
Este obligatoriu să-i asigurăm, în acest exemplu, că mama este tristă, dar că
este sănătoasă și că nu i se va întâmpla același lucru. Să-i asigurăm că va fi alături de ei și că va continua să-i îngrijească. În primele momente, consolidarea contactului fizic este extrem de importantă. Să ne apropiem de el, să-l așezăm lângă noi, să-l ținem în brațe, să-l ascultăm, să plângem cu el… iar asta să nu ne împiedice să îl lăsăm singur în camera lui sau să îi dăm voie să iasă să se joace cu prietenii…
Una dintre emoțiile cele mai frecvente și, pe de altă parte, cea mai de înțeles este furia de a fi fost abandonat de cel care a murit. Această
adevărată „revoltă“ se manifestă în mii de feluri: irascibilitate, coșmaruri, jocuri zgomotoase, năzdrăvănii, și uneori prin simptome fizice – vomă, febră, crize…
Dacă se întâmplă așa ceva, va trebui să începi prin a căuta și a găsi modul în care să-și exprime supărarea: strigând, alergând, lovind…¹⁷ și să fii atent, pentru a observa dacă apar unele dintre simptomele de pericol, ca de exemplu:
•Pierderea interesului față de activitățile care înainte îi plăceau.
•Probleme de somn.
•Pierderea apetitului sau dimpotrivă.
•Teama de a rămâne singur.
•Comportament regresiv (face pipi pe el, vorbește ca un bebeluș…).
•Imitare excesivă a persoanei decedate.
•Exprimare repetată a dorinței de a se reîntâlni cu cel decedat.
•Izolare.
•Eșec școlar pronunțat sau refuz de a merge la școală.
•Negativism, anxietate, plânge ușor.
•Înlocuire a celui decedat cu altă figură familiară (îi spune tati unchiului).
•Repetarea ideilor.
•Simptome fizice care persistă în timp.
•Și chiar reacții ostile.
Trebuie respectat modul său de a înfrunta pierderea
Principala diferență dintre durerea unui copil și cea a unui adult este că, în cazul copiilor, poate apărea într-un mod mai intermitent decât la adulți, deși procesul durează mult mai mult. Procesul de doliu trebuie analizat de mai multe ori în cursul vieții unui copil care va retrăi frecvent pierderea, în cursul întregii sale copilării (când merge în tabără, la absolvire) și, de asemenea, în momente importante ale vieții sale adulte (căsătorie, nașterea unui copil…).
Copiii nu reacționează la o pierdere în același mod ca adulții și e posibil să
nu-și arate sentimentele la fel de deschis. Comportamentul lor, în general, spune mai mult decât cuvintele. Spre spaima părinților, un copil se poate juca prefăcându-se că a murit, ca mod de a-și rezolva prin joc sentimentele cele mai ascunse, sau se poate juca de-a dialogul cu persoana decedată, ca și cum ar fi prezentă în carne și oase. Acești tați, mame sau frați imaginari trebuie respectați dacă jocul nu se prelungește în timp și, mai ales, când copilul va recunoaște ușor că este vorba despre un joc.
Situația cea mai frecventă este ca un copil să-și gestioneze doliul alternând faze de întrebări și exprimare a emoțiilor cu intervale în care nu
menționează absolut deloc situația.
Doliul adolescentului
Având în vedere că adolescența este de obicei în sine o etapă dificilă, apariția bruscă a unei morți complică și mai mult pentru tânăr sarcina de a
face față tuturor schimbărilor, dificultăților și conflictelor proprii vârstei.
Ca și copilul, nici adolescentul nu exprimă ceea ce simte, dar în acest caz, o face pentru că este convins că ar trebui să se comporte ca și cum ar putea rezolva singur situația.
Convingerea este susținută de multe ori de vreo mătușă care, amestecându-se într-un mod cât se poate de nefericit, îi spune, de exemplu, unui tânăr de 15 ani că, în cazul morții tatălui său, el ar trebui să o susțină emoțional pe mama, să nu cedeze…
Bietul de el!
