Buzele mele sunt un trandafir
ce se deschide la sărutul tău.
Pe amândouă cărţile era semnătura:
Sió a ta
Şi data:
21 mai 1964,
ziua în care părinţii mei, Domènec şi Sió, s-au unit în sfânta căsătorie. Mama păstra poezia în dulap. Eu pe tata nu mi-l amintesc. Mama zicea că era un ţăran poet. Am întrebat-o dacă aveam vreun poem de-al lui. Mama a zis că nu le scria, le spunea cu glas tare. Şi-atunci am întrebat-o dacă-şi aduce aminte vreunul. Şi-a zis că nu.
Atunci asta m-a-nfuriat. Uitarea şi neglijenţa mamei.
Dar acum cred că exact asta face poemele tatei mai pure, mai bune, mai poetice, absolut sublime, mult mai bune.
Ca ale mele.
Aceste două poeme le-am scris pentru părinţii mei:
Las spaţiu, pentru respiraţie.
POEM PENTRU MAMA
Vino, mamă, ne-om ţine de urât,
ca ţiglele de pe casa noastră,
ca pomii casei noastre,
ca Isus, şi Iosif, şi Fecioara.
Vino, mamă, om vorbi
despre ce se petrece în pădure,
despre ce, noaptea, în inimă se petrece
şi despre fulgerele care ard cerul, şi soţii.
Vino, mamă, om cânta
melodii ce adorm bocetele,
melodii ce mângâie bucuriile,
cântece care-i fac pe morţi să danseze.
Inspiraţia, bună tovarăşă, vine din timpuri îndepărtate, ca şi din lucrurile apropiate. Îţi aminteşti de când erai mic, sau de ziua când ai murit, sau de toate dimineţile de după ea, sau te gândeşti la mama ta, sau priveşti lucrurile care-ţi stau în faţă, noaptea şi pietrele, şi inspiraţia soseşte şi-ţi umple obrajii şi nasul cu o însufleţire de vin dulce.
Eu adesea compun cu oameni în gând. Mă gândesc la cineva din viaţa mea de dinainte sau din viaţa mea de acum şi fac un poem. Sunetul aplauzelor prietene este cald, plăcut. Mânuţele Palomitei, ce sunet scot!, ca de nuci, ca muzica. Îmi place să scriu gândindu-mă la oameni, fiindcă e ca un dar. Fiindcă vocea poetului invocă. Îi invocă pe cei iubiţi şi timpurile trecute şi timpurile ce vor veni. Şi cei pe care poetul îi numeşte se prind de mâini într-un cerc cât durează sunetul vocii, ca un foc, intens, care încălzeşte, frige, dar şi se stinge când vine ceasul.
Acesta este poemul pentru tatăl meu, despre care am vorbit:
POEM PENTRU OMUL-IEPURE
Dormi pe pământ, ca iepurii,
nu tu casă, nu tu peşteră, nu tu vizuină,
drept plapumă, vremuirea,
drept tavan, un tufiş.
Sufleţel spăimântat
ochii de tot nicicând nu-i închizi,
Ascuns printre umbre
sări, fugi, mori de frică.
Ca un vierme, ca mălura,
oroarea te-a năpădit
Ţi-a înghiţit cuvintele,
