amintirile, cei doi copii.
Eu nu explic niciodată poemele mele.
Pe cel ce urmează l-am scris pentru căpriorul care ne-a scăpat în ziua când Jaume m-a ucis fără să vrea.
POEM PENTRU CĂPRIORUL
CARE A SCĂPAT
Fugi, zboară, căprior,
că veni-va vânătorul.
Prin gaura de glonţ
intra-va răul,
fugi-va setea.
Fugi, zboară, căprior,
că o să-ţi smulgă coarnele,
şi când ochii o să închizi,
pe burtă o să te taie
şi-o să te umple cu paie.
Fugi, zboară, căprior,
că departe-s mai verzi pajişti,
sunt căprioare, apă limpede,
galbene înserări,
mai răcoroase dimineţi.
Îmi place mult ultima strofă.
Şi, din poemul pentru mama, îmi plac versurile care spun:
Vino, mamă, om vorbi
despre ce se petrece în pădure,
despre ce, noaptea, în inimă se petrece.
Poemul care urmează este, fără nici o îndoială, demn de cele mai prelungite aplauze din istoria poeziei în catalană:
POEM PENTRU DOLCETA, MARGARIDA, EULÀLIA ŞI JOANA
Acest poem este ca să vă spun,
femei prietene,
cu degete lungi
ca nişte felii de portocală:
mulţumesc
pentru murele
pe care ni le-aţi dat noaptea asta.
Erau bune şi negre şi dulci
şi le-am mâncat cu nesaţ.
Uneori, eu cânt poemele. În joacă, de probă. Poezia e şi o joacă. Poetul trebuie să fie jucăuş. Poezia e un lucru serios, dintre cele mai serioase ce pot exista. Mai serios decât moartea şi viaţa, decât orice. Ceva profund şi vital. Şi tocmai de-aceea trebuie să ştie să se joace şi să râdă şi să cunoască ironia.
Cântecul ăsta l-am compus pentru iubita mea Palomita. Şi e atâta ritm în poem, încât îl cânţi fără să vrei. Eu îl cânt pe voci diferite, şi fac grimase, şi Palomita râde şi bate din palme şi strigă, mai, mai!, şi niciodată nu se satură când îi cânt cântecul:
POEM PENTRU VESELA PALOMITA
Am o porumbiţă
