ca soarele de frumoasă
are o bubă la un picior
şi părul zburlit ca o varză.
Ea a văzut lucruri
departe de-aici întâmplate,
ziua râde şi cântă,
dar uneori se teme de noapte
Falangişti în vis îi apar
şi soldaţi şi sutane,
eu îi spun toţi s-au dus,
fruntea sus, porumbiţă!
Am o porumbiţă
veselă ca o boare,
ea-mi zice hermanito19
şi-i sunt frate mai mare.
18. Joan Salvat-Papasseit (1894–1924), poet avangardist catalan.
19. Frăţior (în sp., în original).
El hermanito de todos20
Când a căzut bomba, mi-a zburat piciorul. Hârşti!
Hârşti! Nu. Era sânge şi carne şi-un miros de păr ars de porc, şi doctorii au trebuit să mi-l taie de tot.
Eu îmi doream un frate mai mare şi-aveam doar doi mai mici, ca nişte vrăbiuţe speriate, şi-i strângeam în braţe şi le ziceam să nu plângă.
Eu nu plâng, fin’că iubesc pădurea, şi muntele, şi tot ce e-n ele. Şi-mi iubesc fratele mai mare. Îi zic germà, frăţioare Hilari, germà, şi, cum nu mă poate lua de mână, că am nevoie de mâini ca să ţin cârjele, el îşi pune palma pe ceafa mea. Ca o lopată.
Când a căzut bomba, mama a murit şi a murit şi Rosalía, vecina noastră, şi mie mi-a tăiat piciorul, iar fratelui meu Joan i-a tăiat laba piciorului. Mama şi Rosalía şi mătuşa Juani au zis că vin avioanele. Italiene erau. Ne-au zis să fugim, să fugim, mult, mult. Pe câmp sau în livada de măslini. Când am ieşit din case, soseau avioanele. Am fugit mult, mult, şi bomba ne-a prins pe terenul de fotbal. Fugeam, fugeam şi, deodată, mama a strigat să ne culcăm pe burtă, acoperiţi-vă capul cu mâinile! Se auzeau bombele cum cad pe acoperişuri. Şi totul era alb şi nemişcat şi şuierat în urechi tare, tare, fin’c-au aruncat o bombă peste noi. Ţintit la fix. Mătuşa Juani nu era mătuşa noastră, da’ toată lumea-i zicea mătuşă. Când mama şi Rosalía au murit la spital, tata n-a scos o vorbă, şi pe urmă ne-au dus în Cataluña, întâi la Lérida, pe urmă la Barcelona şi pe urmă, când eu şi Juan am ieşit din spital, amândoi cu cârje, ne-am dus în La Garriga.
Eu îmi iubesc fratele mai mare, fin’că ştie răspunsul la multe-ntrebări şi ştie poezii. Eu iubesc pădurea, fin’că nu te sperie. Fin’că e veselă. Fin’că nu vin soldaţii, nu-s soldaţi, nici fraţi mai mici care plâng şi n-ai cum să-i faci să tacă. Care zic vreau acasă, te rog, hai acasă. Şi nici taţi trişti. Doar fratele meu mai mare. Hilari, germà, care este germà al tuturor, al tuturor care vor să fie fraţi şi surori. Eu vreau. Cu toate că uneori mi-e dor de Juan şi Pedro, fraţii mai mici, ca nişte vrăbiuţe care plâng, una c-un picior rupt, şi mi-ar plăcea să vină să se joace-n pădure, să se scalde-n râu, să-l cunoască pe fratele nostru şi el să le spună că nimic rău n-o să se mai întâmple.
Dacă te gândeşti la lucruri din război, te-ntristezi. Ai noştri au dărâmat toate podurile, să nu poată naţionalii să vină cu maşinile lor de război şi noi să scăpăm ca furnicuţele, chiar şi fetele cu cârje şi băieţii cu cârje. La Garriga era un oraş foarte trist. Când tata lucra la fabrica de zahăr, mirosea a caramele, când a lucrat ca paznic în La Garriga, mirosea a tristeţe.
Pe urmă ne-am urcat în camioane. În drum spre Franţa. Şi pe urmă nu mai puteai să mergi cu camionul, că peste tot erau lucruri şi căruţe şi valize, şi chiar maşini părăsite. Mie la munte mi-a plăcut. Era foarte frig. Mi-a plăcut mai mult decât tot ce văzuserăm noi şi mai mult decât satul nostru, şi decât Barcelona, şi decât Lérida, şi decât La Garriga şi decât tot. Mi-a plăcut fin’că, dacă te uitai la pomi şi la zăpadă şi la culmi, puteai să uiţi de război, să uiţi de plânsul fraţilor mici ca nişte vrăbiuţe, să uiţi de frică şi de tot. Parcă zăpada ar fi leşie. Curăţă, curăţă. Da’ nu trebuie să fii trist. Eu nu plâng niciodată. Doar uneori când visez. Da’ nu e vina mea. E ca atunci când visezi şi faci pipi-n pat. Când mă trezesc din visele care mă fac să plâng, mă ciuciulesc ca un porumbel ca fratele meu să-mi cânte cântecul despre porumbiţa care-s eu.
Avem o căsuţă ca o gaură rotundă într-o coastă, fratele meu şi cu mine. E ca un dinte, casa noastră, care se iţeşte printre pomi şi tufişuri. Dormim în inima căsuţei, care e ca o vizuină, ca un pat. Şi, dacă ne urcăm pe acoperiş, vedem valea jos, cu toţi pomii cum se ţin de mâini, ca lâna într-un jerseu, şi munţii fraţi sus, şi râul, care nu se vede, da’ se-aude, şi uneori privim luna de pe acoperiş, care nu e acoperiş, e o stâncă ascuţită. Eu îi zic căsuţă casei noastre. Doamnele-i zic Roca de la Mort. Într-o zi l-am întrebat pe frăţiorul meu mai mare:
— De ce pe casa noastră o cheamă Roca de la Mort?
Şi el mi-a zis:
— Pe tine de ce te cheamă Eva?
Eu am dat din umeri fin’că nu mi-a explicat nimeni niciodată. Pe mama o chema Elena, pe tata-l chema Israel.
Frăţiorul meu mai mare mi-a spus că nimeni nu-şi alege numele. O cheamă Roca de la Mort fin’că aşa-i ziceau oamenii. O cheamă şi căsuţă, dacă tu-i zici aşa. Pe lucruri le cheamă cum le zic oamenii.
Eu i-am zis:
— Dacă e doar casa noastră, doar tu şi eu putem să-i zicem căsuţă.
— Da, mi-a zis, sunt nume pe care le pot folosi doar unii.
Ca frăţior.
Când am ajuns la coll, coll e trecătoare, şi e sus, departe de peticul nostru de pădure şi de căsuţa noastră, a trebuit s-aşteptăm trei zile ca să deschidă graniţa. Eu nu văzusem niciodată graniţă. S-aştepţi era mai obositor decât să mergi.
Pe urmă lui tata i-au spus că-n primul oraş francez o să despartă copiii de taţi şi ne-am ascuns. Am dormit două nopţi într-un staul. Ca găinile. Ca oiţele. În paie. Şi mirosea a bălegar, da’ mirosea frumos. A mâncare. În staul, fraţii mei ca vrăbiuţele plângeau, plângeau că voiau acasă, te rog, tată, te rog, ziceau. Şi a nins. Şi pe urmă a venit un domn francez care-avea un picior ca Juan. A venit să ne-ajute. Şi ne-a dus la şcoală. La şcoala dintr-un sat francez. Da’n şcoala aia franceză nu-nvăţai, dormeai şi-aşteptai. Franţa era o ţară foarte tristă. Atunci tata şi cu mine ne-am îmbolnăvit şi ne-au dus la spital, iar. Mie şi lui tata ne intrase-n piept frigul, parcă ne-ar fi nins în inimă. Şi, când eu m-am simţit bine şi m-am trezit, că uneori să mori înseamnă să te simţi bine, m-am întors la munte. Tata, când a murit, era aşa trist, că a rămas în spital. Era un spital pentru oameni trişti. Şi bunicul Nono, şi bunica Nona au venit după Juan şi Pedro, că erau orfani, şi i-au luat înapoi în sat, cum îşi doreau ei.
Eu, eu m-am întors singură în pădure, că e o pădure liniştită şi veselă, într-un munte vesel pentru o porumbiţă veselă. Am ajuns şi totul mirosea foarte tare. Şi animalele bâzâiau foarte tare. Peste tot, bzzz, bzzz, albine şi bondari şi iar bondari şi mai mari şi muşte şi tăuni şi ţânţari, ca o petrecere. Şi iarba era verde şi galbenă, şi florile erau albe şi violete şi albastre şi roşii. Şi cerul era albastru-albastru. Şi râul era foarte rece. Când noi treceam pe aici, râul aproape că nu se vedea. I-o fi fost şi lui frică şi s-o fi ascuns, îi auzeai doar murmurul ca o şoaptă speriată. Da’ dacă-l întâlneai o dată, gata. Al tău era. Eu mă scăldam şi încă mă scald în râu în fiecare zi, că apa rece te-nţeapă ca nişte cuţite şi-ţi face inima fericită. Mă scald toate zilele şi apa e-n fiecare zi altfel. Câteodată cuţitele-s mai mari. Câteodată mai subţiri. Şi eu mă joc cu lipitorile şi cu broscuţele, mici de tot, piticuţe, şi cu mormolocii şi cu păienjenii de apă. La mine-n sat nu era râu. Satul meu era foarte trist. Şi mă usuc la soare. Şi uneori peştii zboară. Şi uneori vin doamnele să se scalde şi-mi dau mure. Sunt simpatice doamnele. Când vin, fac pssst, pssst, de parc-aş fi un animăluţ. Şi eu fac miauuu, miauuu şi ele râd, hi hi hi, şi aplaudă şi-mi ating părul şi ciotul piciorului. Sunt simpatice şi vesele, doamnele, da’ n-aş vrea să stau cu ele, vreau să stau singură şi să mă scald toate zilele-n râu. Şi să prind păstrăvi. Mâinile-albastre, nemişcate. Şi, deodată, plaf! un păstrăv. Minunat păstrăv din râul vesel. Şi trimit vaporaşe în mare! Vaporaşe făcute din crenguţe şi iarbă, pe râu în jos, să salte peste pietre şi curenţi. Eu le urmez de pe mal, da’ niciodată până-n oraşul cu podu-ăla frumos. Am întrebat o dată în oraş un domn cu mustaţă cine a făcut râul şi-a zis că Dumnezeu. Pe urmă l-am întrebat cine a făcut podul şi el a zis, el diable. El diable e diavolul. Şi eu am zis, uau, ce poduri frumoase face el diable! Ar fi trebuit să facă toate podurile din Spania. Să le refacă pe-alea pe care le-au dărâmat ai noştri. Şi m-a privit c-un aer trist, parc-ar fi vrut să spună „taci, copilă“, da’ n-a zis nimic. Vaporaşele mereu mă-ntrec, că eu cu cârjele abia fug. Acum am doar un pantof şi o şosetă. Înainte aveam două.
Nu sunt eu singura care s-a-ntors în pădure. Mereu trec oameni pe poteca pe care am fugit. Zi de zi, pe-aceeaşi bucată de drum. Cu lucrurile în spate, cu chipul posomorât. De câteva ori le-am zis să vină să se scalde-n râu, că la munte nu e război, că războaiele se termină, da’ munţii nu se termină niciodată, că muntele e mai bătrân ca războiu’ şi mai înţelept ca războiu’, că, dacă eşti mort, n-au cum să te mai omoare. Da’ n-au vrut să se scalde. Fratele meu le zice republicani. Republicanii-s ca mine.
