Pe Joana toţi o lăsau în pace şi toţi o chemau când se năşteau prunci sau aveau gâlci. Până când, într-o zi, a bătut rău piatra şi Joana avea un lan de grâu şi peste tot unde-a căzut grindina n-a mai rămas nimic, iar pe grâul Joanei o piatră n-a căzut. Şi-au zis că Joana stârnise furtuna cu nişte pulberi. Şi i-au strigat vrăjitoareo! Şi pe urmă băiatul vecinului, Joan Petit îl chema, un băieţel de cinci ani care-i strigase-aşa de faţă cu mulţi, s-a-mbolnăvit de picioare, i s-au umflat, i s-au făcut vinete, negre, şi a murit după patru zile şi toţi au ţipat că Joana îi otrăvise mâncarea. Şi au strigat luaţi-o, târfa bătrână, otrăveşte lumea! Şi-au luat-o. Şi la puţin timp după ce-au luat-o a plouat cu broaşte, nişte broscuţe mici, mici, şi Joana le-a zis că, dacă vrea, poa’ să facă să cadă grindină sau să cadă broaşte sau să le moară toate vitele, şi pe urmă m-au luat şi pe mine, şi Joana n-a mai zis nimic niciodată.
Dar eu, norocul meu, m-am învăţat să râd.
Şi-apoi a apărut Eulàlia, ea era din Tregurà de Dalt, şi le-a zis că o dată s-a dus în Andorra să dezgroape un prunc mort şi i-a scos plămânii şi ficatul şi a făcut o pomadă să omoare oameni şi vite. Şi-a povestit cum lega bărbaţi să nu poată să se-mpreuneze cu alte femei, doar cu muierile lor. Cum făcea şase noduri la brăcinar şi la fiecare nod zicea te leg cu voia lui Dumnezeu şi a Sfântului Petru şi a Sfântului Pavel şi a Curţii Cereşti şi a lui Belzebut şi Tió şi Cuxol, să nu poţi să te uneşti trupeşte cu nici o femeie, decât cu nevasta. Şi că o dată a legat un bărbat şi pe muierea lui, nişte vecini, care erau răi şi aruncau cu pietre-n ea. I-a legat cu fire de păr de-ale lor, să nu poată să se drăgostească. Şi, când bărbatul nu era lângă ea, femeia nu putea să trăiască fără el, şi, când era şi voia s-o atingă, o furnica peste tot de simţea că moare şi nu putea să sufere să se unească cu el. Şi-aşa au rămas patru ani. Patru ani! Ce râs! Şi-ntr-o zi un băiat al lor care păzea caprele a trecut cu turma pe-un izlaz al Eulàliei, şi Eulàlia i-a zis c-o să-i mănânce lupii vitele. Şi, chiar atunci, a sărit un lup printre capre şi a sugrumat una. Şi-atunci au luat-o şi pe Eulàlia şi, când era-n temniţă, le-a spus că-ntr-o noapte noi toate patru luasem un sugaci de câteva luni de lângă mama lui şi-l dusesem pe câmp şi ne jucasem cu el cum ne-am fi jucat c-o minge.
Eulàlia spunea cele mai grozave poveşti, o face şi-acum, mai bine ca oricine. Poveşti care pe mine mă fac să râd, să râd, să râd pân’ ce-nlăuntrul meu, mai înlăuntru ca picăturile de pipi, ceva se linişteşte. Povesteşte, şi câteodată şi noi apărem în poveşti, şi e o plăcere să apari în poveşti. În Eulàlia e undeva un glăscior care-i spune basme, un glăscior, al diavolului, care-i şopteşte năzdrăvănii, şi răul pe care i-l făceau oamenii îl aţâţa şi-l dezlega, ca o limbă ce nu poate sta potolită. Glăsciorul îi venea din cap, ca o fântână din care ţâşneau cuvinte şi imagini.
„Ne-am dus în pădure, călare pe-o asină neagră eu, şi pe o vulpe, Dolceta Conill – asta-s eu! ziceam – şi luna nu se vedea şi stelele abia pâlpâiau şi-o creangă mi-a sărit în faţă ca o gheară şi mă zgâria pe faţă şi-am zis, Isuse! şi-am căzut de pe-asină, şi Dolceta a zis să nu mai zic niciodată Isuse. Şi-aşa am făcut. Ne duceam la Roca de la Mort, cu subsuorile unse cu pomada care arde pentru totdeauna părul, de-aia subsuorile noastre-s netede. Când am ajuns la Roca, toţi, bărbaţi şi femei, am desenat pe pământ o cruce şi ne-am ridicat fustele şi ne-am pus pe vine, fiecare peste crucea lui, şi ne-am lepădat de credinţă şi de Dumnezeu. Pe urmă am pupat curul diavolului, pe rând, unul câte unul. Şi chipu’ l-avea când de motan în trei culori, când de ţap, şi ne zicea: «fi-vei cu mine, copilă?» şi am răspuns toate, da. Şi pe urmă am mâncat brânză şi fructe şi miere şi am băut vin şi ne-am luat toţi de mâini, bărbaţi, femei şi demoni, şi ne-am îmbrăţişat şi-am dansat şi-am făcut dragoste şi-am cântat cu toţii.“
Şi Margarida plângea. Plângea şi tăgăduia tot, plângea, plângea, de nedreptate, şi uneori ţipa, şi eu îi ziceam, nu plânge, femeie, Margarida, închise în aceeaşi celulă întunecoasă, toate patru, care nici nu era celulă, că acolo-nainte ţineau vitele. Şi făceam o pereche bună, eu şi Margarida, eu, dă-i şi râzi, ea, dă-i şi plângi şi, câteodată, cu cât plângea ea şi i se schimonosea chipul, şi-i curgeau mucii, cu faţa toată roşie, şi toată umflată, cu-atât râdeam eu, şi atunci, cu cât râdeam eu, cu-atât plângea ea, şi eu îi ziceam, nu plânge, femeie, Margarida, şi făceam o pereche bună. Margarida tăgăduia toate, rând pe rând, a mărturisit doar că pusese masa noaptea. Aşternuse faţa de masă şi pusese vin şi de-ale gurii şi apă şi-o oglindă, să se privească duhurile, să găsească mâncare şi băutură şi-aşa să nu-i omoare copiii. Dar şi pentru un lucru atât de mărunt pot să te spânzure.
Şi când Eulàlia le-a spus că Joana era meştera care aducea duhurile şi făcea pomezile cu care ne ungeam şi cea mai meşteră în otrăvuri din toată ţara şi meştera ţapului din Biterna2 şi a tuturor celorlalte rele pe care le fac vrăjitoarele, Joana nici n-a clipit. Şi n-a zis-o cu gând rău, Eulàlia, nici Joana nu i-a purtat pică, dacă toate eram terminate. A zis-o doar fiindcă era vorbă-lungă şi mie-mi ieşea tot aerul din gură de-atâta râs, şi Margarida plângea-ntruna. Toate patru pe-aceleaşi paie murdare, pline de şobolani şi de purici.
Joana nu vorbeşte, nu plânge, nu tăgăduieşte şi nici nu râde, dar încă e meştera şi încă e cea mai deşteaptă şi mereu găseşte cele mai bune mure şi ciuperci şi ea ştie cel mai bine cum se moşeşte. Şi e prima care face pipi când găsim cruci în munţi şi le ia între picioare. Şi prima care face caca sub pomul în care ne-au spânzurat. Nişte căcăreze frumuşele, tari şi mici, şi ea zâmbeşte când stă pe vine. Şi prima care se crăceşte când dăm de capele sau schituri ascunse.
Poveştile şi istoriile spuse de Eulàlia nu-s toate despre vrăjitoare şi nici despre noi. Câteodată glăscioru-i vorbeşte despre lucruri din munţi şi despre pietre şi bălţi, şi păsările-i cântă şi-i povestesc legende, şi eu mă ţin după ea ca o fetiţă, ca un căţel, ca un mieluţ abia fătat după mama lui, de-ar fi nevoie, m-aş arunca sub picioarele unui cal, numai să mă-ntorc la poveştile ei. Fiindcă pe mine Eulàlia mă face să râd.
A fost odată în Aragon un rege creştin, care avea trei fete ca soarele de frumoase, îmi povesteşte. Şi, când regele şi regina au început să chibzuiască să le mărite, au aflat că toate trei aveau amorezi şi, toate, nişte mauri păgâni. Mie-mi plac poveştile cu mauri. Mânios, regele le-a-nchis pe toate trei într-un turn înalt, să nu mai poată să-şi vadă niciodată amorezii. Dar, într-o noapte, prinţesele au cumpărat gărzile c-un pumn de bani de aur şi-au fugit din turn şi toate trei, cu iubiţii mauri, s-au urcat pe cai şi au pornit spre Pirinei, departe de regii creştini şi de regii mauri. În ziua a treia, regele s-a dus la prinţese să le-nduplece să se despartă de păgâni şi să se mărite cu principi creştini şi, când a ajuns, nu le-a mai găsit şi a strigat: Urgia Domnului să vină asupra lor, oriunde s-ar afla!
Şi deodată s-a burzuluit vremea. O furtună de zăpadă şi gheaţă i-a prins pe cei şase fugari pe cai, aşa grozavă, că fiecare şi-a-mbrăţişat iubitul şi toţi şase au rămas îngheţaţi, neputincioşi să mai facă un pas. Uite-le-acolo, una după alta, în braţele iubiţilor, alea trei lanţuri de munţi ale ălor trei surori, acoperite de nea, zice Eulàlia, şi arată munţii.
Sau spune despre o ştimă3 prinsă de nişte oameni de la oraş, dimpreună cu nişte ştergare albe pe care i le-au luat. Biata ştimă! Era o femeie micuţă, stătea toată ziua pe-o bancă şi se uita pe geam şi nu deschidea gura, parc-ar fi fost mută sau n-ar fi-nţeles vorba omenească. Dar, într-o seară, stăpâna casei în care-o ţineau închisă s-a apucat de pregătit cina şi a aprins focul şi a agăţat în cârlig un ceaun cu lapte. Deodată, când femeia se foia prin casă, ştima a strigat:
— Hei, repede, repede, că-ţi dă-n foc laptele!
Femeia a luat-o la fugă spre ceaun, iar ştima a profitat de moment, a sărit de pe bancă şi a fugit pe uşă. Şi se spune că, înainte să dispară pentru totdeauna, i-a aruncat:
— N-o să ştiţi niciodată pentru ce e bună rădăcina de limba-boului.
Şi a râs, un râs subţirel ca un chiţcăit de dihor şi nici până azi n-au aflat orăşenii la ce e bună rădăcina groasă de limba-boului.
Margarida uneori plânge la poveştile Eulàliei, plânge că un tată şi-a preschimbat în munţi fetele, plânge pentru ce ne-au făcut, cu lâna şi cenuşa şi fiarele-ncinse şi lanţurile şi banca şi greutăţile de la picioare şi sângele roşu. Plânge că a murit, ca tot ce moare. Şi eu îi zic, nu plânge, Margarida, nu plânge, femeie. Şi câteodată plânge şi că un prunc s-a născut într-o peşteră şi eu îi zic, nu plânge, Margarida, nu plânge, femeie. Şi, după furtună, a plâns puţin şi pentru bărbat, aşa frumos era în lumină, zicea. Ce păcat că oamenii se prăpădesc repede şi ceilalţi se-agaţă de trupurile golite şi le-ascund şi le-ngroapă, să nu vadă ce-o să li se-ntâmple şi lor. Şi a plâns şi când au venit după el şi l-au luat şi n-a mai venit niciodată să ne ţină de urât. Şi-n locul lui au pus o cruce acolo unde fulgerul l-a sfredelit. Ce obicei, să pătezi munţii cu cruci! Da’ asta era mică. Şi uneori ne duceam acolo şi făceam pipi cum fac câinii. Şi, alteori, unde se prăbuşise bărbatul duceam flori, lăptuci, curu-găinii le ziceam, că e hazliu.
1. Aluzie la toxicitatea acestei plante utlizate în medicina populară, numită în catalană şi llet de bruixa, „lapte de vrăjitoare“. Capitolul trimite la torturile şi execuţiile femeilor în contextul vânătorii de vrăjitoare din Evul Mediu.
2. Loc imaginar, unde, conform unei credinţe medievale catalane, se întâlneau vrăjitoarele să-l adore pe diavol, care apărea sub înfăţişarea de ţap.
3. Am redat prin ştimă termenul catalan dona d ’aigua. În mitologia catalană dones d ’aigua sunt spirite ale naturii care trăiesc în ape şi în locuri în care se infiltrează apa. Tinere de o mare frumuseţe, se pot îndrăgosti şi căsători cu un bărbat, căruia îi aduc noroc, cu condiţia să nu dezvăluie secretul originii lor. Dacă o face, dispar şi bărbatul este lovit de nenorociri.
Faţa de masă albă
Copiii mei îs ca nişte muşte, îşi lasă peste tot căcaţii. Pe unde trec. Tic, tic, tic. Poţi să le mergi pe urme. Dulapul deschis. Dulapul bun. Darul meu de nuntă de la tata şi de la mătuşa. Unde ţin lucrurile frumoase. Puţinele frumoase. Bine ascunse. Bine-mpăturite, cu hârtie de mătase între ele. Şi săculeţi de rozmarin. Un sertar e tras. Lucruşoarele şi hârtiile, mototolite şi puse alandala. Ştiu, înainte să controlez, după grosime, că lipseşte faţa de masă albă. Faţa de masă albă, atât de frumoasă că nu te-nduri să mănânci pe ea. Iau foc şi-mi zic că, de-ar fi-n faţa mea, le-aş rupe urechile.
Aranjez şerveţelele şi hârtia şi-nchid.
— Unde-s copiii?
Bunicul Ton stă pe banca lui, cuminte. Limbut nu era nici înainte, dar acum abia de scoate o vorbă, abia de se mişcă.
— Afară, răspunde.
— Afară, repet. Afară poate să-nsemne oriunde, de-aici până-n Franţa. Vrei apă? îl întreb şi dă din cap că nu.
Câteodată, mâinile lui, când ia un pahar să bea, când apucă cuţitul, când şi le pune pe genunchi, îmi fac inima s-o ia la goană, că prea-s ca ale lui Domènec. Alte dăţi mă uit la bătrânul atât de mut, atât de-ofilit, atât de trist şi sfrijit, că nu-mi vine să cred că e tatăl lui Domènec. I s-a uscat gura bunicului Ton. Ca o smochină. Unor bărbaţi li se-ncleiază limba-n gură şi nu ştiu s-o deschidă să spună vorbe frumoase copiilor sau vorbe frumoase nepoţilor şi-aşa se pierd istoriile familiilor şi nu mai ştii de nimic altceva decât de pâinea uscată pe care-o mănânci azi şi de ploaia care cade azi şi de cât te dor oasele azi. Tristeţe de munte. Munţii ăştia l-au luat pe Domènec. Pe Domènec al meu. Un trăsnet l-a despicat pe mijloc ca pe-un iepure. La două luni după ce s-a născut Hilari. Şi asta a fost un noroc, cred. Că nu i-am dat durerea şi lacrimile din sângele meu, cum s-ar fi-ntâmplat dacă Domènec murea când eram grea. Mi-ar fi ieşit copilul pătat de durere, vânăt. Nu. Am plâns singură. Am plâns deodată toate lacrimile date mie de Dumnezeu. Şi-am rămas seacă, ca un pământ sterp. Şi Hilari a fost cel mai fericit copil fără tată din lume. Am avut cei mai fericiţi copii fără tată, cei mai puţin orfani. Parcă n-ar fi avut nevoie de tată. Un noroc. Dar câteodată nu mai vrei să trăieşti. Când un trăsnet ţi-a despicat omul ca pe-un iepure. Când ţi-e inima sfredelită cu o cracă, dar nu te omoară. Nu mai vrei să trăieşti. Şi eşti obligată să trăieşti. Copiii strigă şi te obligă să trăieşti. Bătrânului i-e foame şi cere de mâncare. Lumea ţi-aduce dovlecei şi ciuperci, să te oblige să trăieşti. Şi-atunci nu mai eşti femeie, eşti văduvă, mamă. Nu mai eşti a ta, nu mai eşti must şi sânge, c-ai fost obligată să renunţi la tot ce-ţi doreai. Aici, aruncă tot ce-ţi doreai, în mijlocul drumului, în şanţul ăsta, tot ce gândeai. Ce iubeai. Şi uite ce ne-nsemnate erau toate, un fleac. Omul şi muntele. Te fac să-ţi doreşti o viaţă măruntă, ca o pietricică frumoasă. Una cât să-ncapă într-un buzunar. Una cât un inel, cât o alună. Nu ţi se spune că poţi s-alegi lucruri care să nu fie mici. Nu ţi se spune că pietrele mici se pierd. Că-ţi scapă printr-o găurică din buzunar. Că, dacă se pierd, alta n-ai cum alege. Că pietricica pierdută pierdută rămâne. Aruncă-ţi şi inima, aici, în mijlocul drumului, în noroi şi în rugi. Aruncă-ţi bucuria. Aruncă-ţi sufletul şi îmbrăţişările şi săruturile şi patul de nevastă. N-ai încotro. Şi-acum scoală-te şi priveşte-te în dimineaţa asta atât de senină, atât de albastră. Şi du-te-n bucătărie şi bagă ceva-n gură, pe urmă într-a copiilor, pe urmă într-a bătrânului, pe urmă într-a vacilor şi viţeilor şi-a porcului şi-a găinilor şi-a câinelui. N-ai încotro. Până ce uiţi de toate de-atât neavut încotro.
Nu l-am alăptat pe Hilari. Că mi-era sărat laptele. Şi aşa, cu lapte subţire de la vacă şi de la cutie, mi-a ieşit un băiat ca o floare. Abia de-am udat-o şi curăţat-o floarea asta. Copilul iubit trebuie să-ţi iasă ca o rădăcină. Eu îmi iubesc copiii, deşi mi-e şchiop sufletul. Îi iubesc în pofida mâlului strâns în el şi a descurajării şi a nădufului. Deşi în făgăduiala pe care-am făcut-o, pe care m-au făcut s-o fac, nu intra asta, să fiu obligată să-i cresc singură. Eu voiam un bărbat, bărbatul meu, şi, pe urmă, dac-aveau să vină, copiii, aş fi fost mulţumită. Dar doar copii şi atât? De ce să fii obligată să vrei doar copii şi atât? N-am putut nici să-l gust. Înainte să-i simt mierea pe buze, mi-a fost spintecat ca un iepure. Mie întâi şi-ntâi la bărbatul meu mi-a plăcut părul. Pe urmă poeziile. Pe urmă, cu cât îl priveam mai mult, şi mai mult îmi plăceau toate. Mâinile. Picioarele. Urechile. Şi-ncreţiturile din colţul ochilor, ca o codiţă. Umerii. Vocea, când şoptea, ca o şopârlă care ţi se târăşte pe spinare, „Cum mă sminteşti, Sió, mă sminteşti!“ zicea. Privirea aia ca o suliţă, ca o săgeată. Tot capul ăla plin de taine, plin de cuvinte. „Ce albaştri ţi-s ochii, Sió, atât de albaştri, că înoată în ei peştii.“
Eu eram frumoasă, din cale-afară de frumoasă. Cei mai albaştri ochi din Camprodon. Şi ştiam şi eu. Eram ca mama, care se născuse într-o casă la care lumea-i zicea „La zâne“, că toate femeile de-acolo erau frumoase din cale-afară. Şi s-a măritat cu tata şi au trăit la oraş, că tata era controlor la fabrica de biscuiţi. Dar eu voiam un bărbat care să iubească pământul şi să iubească şi ideile. Un bărbat care să ştie despre pomi şi plante şi vite. Mama a murit când m-am născut eu, că au tăiat-o rău, că era micuţă. Dar mătuşa Carme, care era sora tatei, şi, la fel, tata, ziceau ca o păpuşă, ca o păpuşă, dintre toate-toate cea mai frumoasă, şi-mi cumpărau bomboane şi salbe şi cărţi şi eu nu eram niciodată tristă că n-aveam mamă. Mătuşa îmi împletea părul şi zicea o să-ţi găseşti un bărbat şi-o să te iubească mult, şi tu o să-l iubeşti mult, şi eu o-ntrebam cum o să fie bărbatul. Şi ea dă-i şi varsă otravă şi iar otravă în vinele mele nevinovate. Şi tata, care zicea că n-are cum să se mai însoare, fiindcă n-o să mai fie nici o femeie la fel de frumoasă ca mama. Doar tu, doar eu, Sió, prinţesa. Şi iar otravă, şi mai multă otravă în vine. Căsuţă de păpuşi. Te-om învăţa să coşi, te-om învăţa, pe ascuns, să citeşti în catalană, te-om învăţa să găteşti şi să ştergi praful. Şi ce supărat Domènec când m-a dus prima oară la vite şi eu în viaţa mea nu dădusem unei vaci de mâncare. Dacă tata lucra la fabrica de biscuiţi! În viaţa mea nu pusesem mâna pe-o furcă. Nu ştii să faci nimic! striga. Cine m-a pus să mă-nsor c-o fată de la oraş, nu din munte? Dar tu ştiai că trebuia să învăţ toate cele de la ţară. Cine m-a pus? striga. Furios ca o foarfecă. Şi eu dă-i şi plângi, că ne luasem de şapte zile şi şase le petrecuserăm în Franţa.
Mătuşa Carme mi-a zis să nu-mi fac griji, că-nvăţ repede. Faţa de masă albă ea o făcuse. Pentru nunta tatei şi-a mamei. Şi-am învăţat repede. Să port de grijă vitelor şi să-mi mânjesc încălţările cu bălegar. Că iubirea te face să-nveţi degrabă. Şi tata, şi mătuşa Carme au murit în noaptea când eu eram în durerile facerii cu Mia. De dulce somn au murit. Cărbunii au scos fum şi s-a făcut o ceaţă fină care nu se vedea şi a umplut tot şi a înghiţit aerul şi, cum dormeau, a intrat în ei ca o otravă şi nu s-au mai trezit. Şi când Dolors Prim, vecina, şi-a trimis nepoata, pe Neus, la ei, n-au deschis. Şi, cum nu răspundeau, au spart uşa şi i-au găsit, în pătuţul lui fiecare, dormind duşi. Nu ştiau dacă să-mi spună sau nu până nasc. Şi a fost lungă naşterea Miei, atât de lungă, că nu credeam c-o s-o mai scoată cineva din mine. Un popândău micuţ, mic-mic, era, când s-a născut. Şi m-au lăsat o zi liniştită, o fantomă care alăpta cu ochii închişi şi zâmbetul adormit şi luam copila cu mânuţele ca de miez de pâine pe pântecul dezumflat şi Domènec, buimac de toate astea. Şi-atunci eu am zis, cum se poate, Domènec, să nu-i anunţi pe tata şi pe mătuşa? Şi Dolors mi-a spus că muriseră de-o moarte dulce şi ea-şi luase rămas-bun de la ei pentru mine. Şi, cum eram încă năucă de nesomn şi de ţinut un copil al meu, al nostru, în braţe, mi s-a părut foarte trist şi-n acelaşi timp nu foarte trist. Ca un fel de schimb. Ca o lege a vieţii. Că unii se duc ca să lase loc altora să vină. Şi fetei i-am pus numele Maria Carme, după mătuşă. Şi eu, cum eram încă-n pat, n-am putut să mă duc la înmormântare, abia după luni de zile am ajuns la oraş şi parcă trecuseră ani de când tata şi mătuşa Carme erau morţi, ca mama. Şi eu eram atât de plină de ce mi se-ntâmpla, de Domènec când zicea că iubirea noastră era şi mai mare, şi mai adâncă, de când cu copilul. Că prinsese chip, zicea, dragostea. Că dragostea noastră este un înger. O privighetoare. Eu, toată plină de magia laptelui. Ca o vacă. Şi a guriţei deschise a Miei, ca un fruct fără dinţi care suge, suge, şi a primăverii ce se-apropia de vară şi era doar un an de când eram femeie, femeie de-adevărat, femeie măritată, cu tot dreptul să se numească femeie. O femeie care ţinea un bărbat în braţe, şi acum şi-un copil, rod al iubirii, ca un înger din ceruri. Şi uneori mă gândesc că nu m-a durut destul că tata şi mătuşa s-au dus, de parc-ar fi fost timpul, de parcă era firesc, credeam. Că era rândul meu să fiu sânge şi miez al lucrurilor. Fiindcă din faţă venea doar bucuria, pe-un drum larg, însorit, şi pomi cu trunchiuri groase de-o parte şi de alta.
Când m-a cunoscut, Domènec îmi spunea că-s frumoasă ca o căprioară, ca o pisică sau o leoaică din Africa. Când mă lua la dans zicea, să nu mă muşti. Şi, când să plece, îmi recita versuri la ureche. Poeme care vorbeau despre o fată care eram eu. Care vorbeau despre flori şi despre gelozie. Poeme care construiau un altar pe care eu urcam jucăuşă şi fericită şi deschisă ca o floare. Şi cum mai dansa Domènec! La fel de bine ca tot ce făcea. Că ştia cum să ia oamenii şi vitele. M-aş fi dăruit lui toată, de mi-ar fi cerut-o. Uneori nu mai puteam de-atâta ţinut mâinile pe genunchi. De-atâta ţinut limba-n gură. De-atâtea bătăi de inimă, de-atâta teamă şi-atâta dorinţă de mâinile lui. Că ne-am întâlnit, aproape trei ani, duminicile. Duminică de duminică. Doar în lunile când se rădea pe cap, nu. Îşi rădea părul o dată pe an. Şi i se vedea toată ţeasta, goală, chit că eu, cât mi-a fost iubit, nu l-am văzut aşa niciodată. E cum ai altoi un pom, zicea. Iese mai puternic. Viguros. Gata să dea ramuri noi şi rod. Şi-avea un păr Domènec! Auriu ca grâul şi ca trestia. Şi multă frică să nu şi-l piardă. Şi, când se rădea, se-nchidea, aproape două luni, sus în munte, la Matavaques, ăsta e numele casei lui, al casei noastre, să nu-l vadă nimeni până n-avea părul de-un deget jumătate. Şi două luni pe an, duminică de duminică, eu o ţineam într-un plâns. Şi mătuşa Carme-mi zicea, fudul rău, un ţăran fudul îţi trebuia? Că mătuşa Carme voia pentru mine un bărbat din Vic sau Ripoll, negustor, farmacist sau controlor la fabrică, ca tata. Dar mereu se-ntorcea. Nou şi dichisit şi-ncărcat de flori şi de zâmbete şi de poeme despre tristeţea singurătăţii, şi-l iertam. Uitam toată suferinţa şi toată furia şi-mi înghiţeam amarul şi-amărăciunile ca pe-un medicament. Eu, care două luni nu-mi închipuisem decât că n-o să mai vină, nu mi-l imaginasem decât cu mâna pe după mijlocul alteia sau fugind după o vacă şi prăbuşindu-se de pe o culme. Îmi scăpărau ochii privindu-l, mai să mi se spargă de-atâta strălucire, îl măsuram de sus până jos, de parc-aş fi fost o pisică gata să-l mănânce, mare şi fericită, şi-mi mişcam buzele într-o rugă să-şi întindă mai mult mâna, să mă strângă mai tare la pieptul lui, să mă cuprindă mai strâns cu braţele atât de puternice. Şi-ntr-o zi, când ne plimbam, a spus-o, eu aveam douăzeci şi cinci de ani, şi inima mi s-a răsturnat ca o remorcă: „Mă gândeam dacă ai vrea să te măriţi cu mine.“
Îmi dau seama că memoria-mi joacă feste, că mintea îmi întinde capcane ca să mă gândesc doar la lucrurile bune, că alege doar merele frumoase de pe tavă şi le zvârle, ca pe nişte coji, ca pe nişte castane seci, pe cele rele, de parcă nu s-ar fi întâmplat. Nu ştiu ce doare mai mult. Să-mi vină-n cap doar amintirile frumoase şi să mă mistui de dorul atât de sfâşietor, de arsura niciodată ostoită, care înăbuşă sufletul, sau să mă-mbăiez în pârâiaşele minţii care mă duc spre amintiri rele, posomorâte şi tulburi care-mi mânjesc sufletul şi mă lasă şi mai orfană la gândul că bărbatul meu nu era îngerul cu nimbul pe care i-l pun eu. Că nu mă iubea îndeajuns, cum, de fapt, îndeajuns nici un bărbat nu iubeşte. Trupul meu era atât de pregătit! Atât de plin de teamă şi-n acelaşi timp de dorinţă, atât de plin de iubirea care alunga toate temerile, ca pe-o mână de lilieci! Cum mi-a spus s-o iau eu înainte. Nu sta lipită de mine, a zis. La micul hotel din Ceret unde ne-am dus pentru luna de miere. Să nu afle femeile de la recepţie că abia ne-am căsătorit, c-o să le vină idei. O să mustăcească. Nu mai pot eu de ideile lor, să le vină! O să-ţi şterg c-o palmă zâmbetul ăla! zicea. Şi am intrat eu prima în cameră şi-am aşteptat o jumătate bună de oră şi-atunci a urcat şi el, fusese la o cafea, şi mi-a zis c-o să aşteptăm seara să facem dragoste. Şi-am stat şi-am aşteptat. Eu voiam să stăm de vorbă, eu voiam să ne ţinem de mână, eu voiam să trecem împreună prin teamă şi încordare şi emoţii, şi el fuma şi tăcea, întins pe pat, îşi acoperise faţa c-o mână şi, dacă mă-ntindeam lângă el, se ridica. Şi s-a făcut noapte, nici un suflet viu nu-şi dorise vreodată atât de mult să vină noaptea. Şi mi-a zis, dezbracă-te, şi am făcut ce-a zis şi, cât mă dezbrăcam, s-a dus la baie şi-am mai aşteptat o jumătate de oră. Şi atunci a venit, îmbrăcat. Şi a stins lumina şi-am auzit cum se dezbracă şi, pe vârfuri, s-a urcat în pat şi m-a atins în locuri în care nimeni n-o făcuse. M-a atins de parcă intra-n casa altuia, de parcă mâinile lui îşi pierduseră toată dibăcia, şi durea, nu cât să mă sperii, şi eu aş fi vrut să-l văd, să-i văd chipul, nu să-mi pipăie sânii, să-mi desfacă picioarele şi să mă străpungă o umbră. Şi eu toată moale ca untul, când puteam, când nu mă speriau mâinile lui ca nişte gheare, gâfâielile de animal, eu ca untul, că lui Domènec îi plăcea untul.
Nu vorbeam niciodată despre nopţi, că el se ruşina de nopţi, parc-ar fi vrut să fugă de ele şi nu putea să fugă. De-aia-i plăcea atât de mult de Mia, că era îngerul ieşit din mâlul nostru. Dar eu am învăţat. Puţin înainte să rămân grea cu Mia, am învăţat să-mi ascult furnicăturile. Am învăţat să m-aşez în aşa fel că venitul şi dusul lui să m-atingă unde mă aprindeam. Eu am un trup bun. Un trup care-nvaţă repede. Care se-nvaţă repede şi ştie să-şi găsească drumul bun. Şi ştiam să profit de zvâcnete, să-nchid ochii, să mă concentrez şi să prind plăcerea, aşa cum venea, micuţă şi domoală, ca un şiroiaş de apă care se scurge printr-o spărtură şi-l clatini, clatini, până-l faci să crească şi-l vâri în canal. Şi aveam grijă să port plăcerea ca pe-o tăcere. Să strâng din dinţi când pălăria şarpelui plesnea în mine. Să mă grăbesc şi s-o fac să crească, să explodeze înainte să termine Domènec. Şi, dacă îl iubeam dinainte, după plăcere, în aşternut, eu, singură, cu căldura dintre picioare, cu tulburarea din cap, cu răsuflarea atât de liniştită, atât de caldă, lângă mine, îl iubeam şi mai mult. M-agăţam de el ca de-un pom, ca un copil care se-agaţă de sânul mamei.
Opt ani şi tot nevindecată. Nici o răşină nu-nchide golul ăsta blestemat. Fiindcă m-am măritat cu cel mai frumos bărbat din munţii ăştia. Cel mai frumos păr din valea Camprodon s-a însurat cu cei mai frumoşi ochi. Domènec avea cel mai fin păr, mai fin decât al oricărei femei. Când mă lua la dans la sărbătorile din Camprodon, toţi ne priveau. Şi, când îmi făcea curte şi cobora din munte duminicile, pe jos, falnic şi sigur de el, cu picioarele alea, toate sufletele din Camprodon mă invidiau. Că eu am vrut toate astea doar fiindcă era el. Casa asta, şi frigul ăsta, şi vacile, şi vuietul munţilor noaptea. Amăgitor venin e dragostea. Când a murit Domènec am rămas singură cu doi copii, cu casa şi cu bunicul Ton. Cu poverile astea în spate, care nu mă lasă să mor. Care mă fac să rămân aici. Casa asta, cu duhoarea ei, de necurăţat. Bătrânul ăsta rece ca un mort. Fantoma lui Domènec. Amintirea ca o lespede, că nu trece zi să nu mă gândesc la el, să nu-l văd, să nu-mi vină-n minte, să nu-l visez. Şi copiii, care nu-nţeleg nimic, nu stau o clipă, nu-ţi aduc pace. Copiii ar trebui să-ţi aducă alinare, ar trebui să fie un balsam, o consolare, o răsplată.
Se-ntorc acasă, că se-nserează. Le-am spus că-i vreau acasă înainte să se-nnopteze. La ce, fir-ar să fie, le-o fi trebuit faţa de masă albă? Pentru numele lui Dumnezeu, de ce? Îi înşfac de la uşă, de câte-o ureche pe fiecare, de parc-aş fi prins doi şoareci, şi-i târăsc ţipând până-n faţa dulapului. Ca pe căţei. Că n-are nici un rost să le explic. Du-i acolo unde-au făcut vraişte şi lipeşte-le o palmă. Ca să priceapă. Vraişte; pleosc. Vraişte; pleosc. Când le dau drumul, amândoi îşi prind urechea cu mâna. Lui Hilari mereu i-e frică să nu-i smulg urechile. Uneori de la urecheală i se face un şanţ sub ele. Îi spun să nu-şi facă griji că-s bine prinse. Se uită amândoi la dulap şi nu scot o vorbă. Îmi ies din ţâţâni.
— Vă trag una la cur de n-o să puteţi să staţi jos o săptămână îi ameninţ.
— Mamă, n-am făcut nimic, zice Hilari.
— Unde-i faţa de masă albă? întreb.
Tăcere.
