Dar n-am murit şi picioarele au ţinut-o într-o fugă, într-o fugă, într-o fugă, într-o fugă, într-o fugă.
Scena
Sunt sublimi aceşti munţi. Străvechi. Dintr-o altă lume. Mitologici.
Pirene era fiica lui Tubal, regele Iberiei. Şi Geryon era un gigant cu trei trupuri de bărbat unite în talie, care i-a luat lui Tubal tronul. Pirene a fugit în munţi şi Geryon a pus foc în toate părţile ca s-o oblige să cedeze. A ars de vie şi Hercule i-a acoperit trupul cu pietroaie, formând un lanţ muntos din Cantabria la Cap de Creus, ca o sculptură funerară. Aceşti munţi se cheamă Pirinei, în onoarea Pirenei. Aşa povesteşte prietenul Verdaguer16. Grecii erau mai sălbatici, mai smintiţi. Mitologia greacă spune că Pirene era fiica regelui Bebrix şi Hercule, aflat în vizită la curtea lui, a violat-o, şi ea a dat naştere unui şarpe. Atunci prinţesa a fugit în munţi şi a fost devorată de fiare. Potrivit grecilor, Hercule, cel care o violase şi o lăsase însărcinată, când i-a găsit trupul sfâşiat de fiare, i-a adus un omagiu funerar dând numele ei acestor munţi. Uau! mulţumesc, Hercule.
Acesta este drumul retragerii. Pe aici au fugit refugiaţii republicani. Civili şi soldaţi. Spre Franţa. E o dimineaţă umedă. Respir adânc, să-mi pătrundă până în adâncul plămânilor aerul atât de curat, umed, pur, de munte. Aroma de pământ, de copac şi de dimineaţă. Nu mă surprinde că aici oamenii sunt mai buni, mai autentici, mai umani, dacă respiră zilnic acest aer. Şi beau apă din acest râu. Şi-n fiecare zi contemplă frumuseţea acestor munţi mitologici, care răneşte sufletul.
Încep să urc spre oraş. Am lăsat maşina jos, în vale, pe la opt dimineaţa. Am mâncat un sendviş uscat, n-am băut nici măcar o cafea. Ultima oară când am fost aici, primăvara trecută, un ţăran mi-a spus că vârfurile astea sunt blestemate şi că la fiecare zece ani moare cineva lovit de fulger. Mi-a spus că îl cheamă Rei, „regele“, ţăranul cu un chip vulgar, o gură fără dinţi şi o piele atât de uscată, c-o auzeai fâşâind când îşi freca nasul. Ai grijă, să nu fii tu următorul, a zis. Lovit de fulger. Şi râdea. Pe creste se adunau nori de furtună. Ai grijă să nu fii tu următorul. Regele nebunilor.
Şi pasiunile, aici, sunt mai crude. Mai despuiate. Mai autentice. Viaţa şi moartea, viaţa şi moartea, şi instinctul, şi violenţa, sunt prezente la fiecare pas. Noi, ceilalţi, am uitat de transcendenţa vieţii. Noi, orăşenii, trăim o viaţă leşietică. Dar aici, aici se trăieşte cu-adevărat zi de zi. Cum se face vremea bună, chiar dacă-i doar un zvon slab şi puţin convins al primăverii care abia se iveşte, simt nevoia să merg pe munte cel puţin o dată pe lună. Să las în urmă totul şi, singur sau însoţit, să petrec o zi la ţară. Dacă mi-aş permite cândva să-mi cumpăr o casă, o căsuţă, aici, sus, i-aş zice Can Gentil17. Dar ar trebui să fie o casă ţărănească, o vilă nu mi-aş cumpăra niciodată.
Aici, sus, şi timpul are altă consistenţă. De parcă orele n-ar avea aceeaşi greutate. De parcă zilele n-ar avea aceeaşi durată, n-ar avea aceeaşi culoare şi acelaşi gust. Aici timpul este făcut din alt aluat, are altă valoare.
Printre frunzele copacilor se strecoară un soare galben, matinal. Şi aud râul curgând vesel. Şi când ies din cărarea umedă, înfundată, şi încep să urc, văd în depărtare câteva case răzleţe, de cealaltă parte a crestei, şi munţii în fundal, poate-i deja Franţa, cu Espinavell la final, şi, Dumnezeule, ce peisaje! Ce peisaje şi ce munţi avem! ar trebui să fim atât de mândri, dar uneori, acolo, în Barcelona, toţi înghesuiţi, uităm de ei. Nespus de frumoşi. Îţi rănesc ochii. Aici trebuie urcat toamna, când vârfurile se împodobesc în toate culorile, ba roşu, ba culoarea castanei, ba a botului de vacă de Pirinei, ba ocru şi portocaliu, ba purpură şi culori pe care nu le-ai mai văzut niciodată, cu un soare ca un gălbenuş de ou. Ce mult îmi place să umblu pe munte! Ce emoţie! Să văd vaci şi culmi. Şi, în depărtare, Canigó. Ce loc! Cum îţi umple inima!
Ajung în oraş. E de o frumuseţe de ilustrată. Cu biserica romanică pătrată, masivă, seniorială. Soarele deja încălzeşte, urc mai departe. Am, în dreapta, biserica, în stânga, primele case. Doi cai, unul roib şi unul alb, într-un ţarc. Chiar la intrarea în oraş. Cum trebuie să fi fost cu o mie de ani în urmă. Adun un smoc de iarbă şi mă apropii de ţarc, să văd dacă pot să-i ademenesc, dar nu mă iau în seamă. Splendizi. Mari. Cu picioare îndrăzneţe şi gât ca de taur. Cai de Pirinei. Măcelăria, unde vreau să-mi cumpăr un cârnat, cârnat adevărat, bun, nu cum găseşti la Barcelona, e la doi paşi de biserică. Când merg la munte, îmi fac provizii. Măcelăria e una autentică. Îngheţată în timp. Cu tejghele de marmură veche, înroşită de-atâta sânge. Şi gresie toată ocru. Şi perdele albe croşetate. Şi toate etichetele scrise de mână. Şi o lumină fluorescentă, care, din când în când, pâlpâie. Şi vase cu apă pe podea, şi rafturile pline de toate lucrurile imaginabile, amestecate şi prăfuite, acoperite cu muşama în carouri albe şi roşii. Totul oprit în timp. În spatele tejghelei un domn în vârstă şi o tânără, cu graiul lor local, că trebuie să te concentrezi ca să înţelegi ce spun.
Dar măcelăria este închisă. Mă uit la ceas. Unsprezece. Sunt incredibile oraşele astea mici, atât de liniştite, atât de lente în muncă şi în viaţă. Mă-ncântă. De-ar fi aşa peste tot! Ajung la brutărie. Două rânduri de case mai jos. Totul la îndemână. Străzile fără soare sunt umede. Pietrele pavajului, lucioase, întunecate. E închisă şi brutăria. Mă uit din nou la ceas. Unsprezece şi cinci. Acum chiar că nu mai pricep nimic. Mă răsucesc şi dau cu ochii de două femei. Îmbrăcate în negru. Bătrâne, foarte, ca-n basme. Păr alb şi rar, încreţit. Chipuri ridate, pătate, cu negi, şi nişte guri cu buze vineţii.
— De ce-i închis astăzi totul? le întreb.
Una din ele se întoarce şi mă priveşte cu dispreţ. Mă măsoară din cap până în picioare. Mă priveşte în ochi şi răspunde:
— Ne ducem la-nmormântare.
— La înmormântare sunt şi cei de la măcelărie şi de la brutărie?
Femeia întoarce capul şi nu-mi răspunde. Tovarăşa ei, mai puţin acră, spune:
— A murit Hilari Matavaques. L-a omorât băiatul giganţilor, în pădure. Erau la vânătoare şi a fost un accident, şi Hilari e mort. Hilari e mort. Ca tată-su. Douăzeci de ani avea. Ce nenorocire!
Nu înţeleg nimic.
— Un accident de vânătoare?
Pornesc la drum şi, fără să se întoarcă, răspund:
— Da.
Mă lasă pironit în faţa brutăriei. Nu-i nici un anunţ pe uşă. Nici vreun ferpar. Nimic. E unsprezece şi-un sfert. Măcelăria şi brutăria sunt singurele magazine din oraş. La măcelărie poţi cumpăra orice, lapte şi sucuri, paste şi orez şi vin, la brutărie găseşti şi mai multe, chiar şi săpun şi bureţi de vase şi mopuri.
Mă îndrept spre bar. Cu gândul să iau o cafea şi un croissant, să-mi alung foamea şi ghinionul. Îmi zic, fir-ar să fie, sigur şi barul e închis. Dumnezeule! Barul e-nchis. Doamne! Şi au mâncare bună. Cafeaua, oribilă. Asta e, aici, sus, nimeni nu ştie să facă. Proprietarii locuiesc la etaj. Apăs pe sonerie. Nimic. Şi ei or fi la biserică. Mai sun o dată. Soneria răsună strident. Uşa casei, chiar lângă grila barului, este din lemn roşu, cu geamuri mate pictate cu chenare şi imagini de vase şi plante. Aud zgomot de uşi. Şi întrezăresc prin geamul alb, opac, o figură coborând. Ce bine! îmi zic. Îmi deschide un foarte bătrân bărbat. Cu espadrile. Barbă albă şi scurtă, obraji căzuţi, nas mare, proeminent. Un ochi de sticlă, opac, galben, urât, atât de prost făcut, încât pare de plastic.
Zice:
— Ce doreşti?
Mă uit spre ochiul de sticlă:
— Bună ziua.
Nu răspunde.
Îmi zic c-ar trebui să mă adresez ochiului viu. Parcă-i de peşte, umed.
— O să deschideţi, la un moment dat, astăzi? Sunt în excursie şi văd că totul e închis.
Mă uit din nou spre ochiul fals. E mai bombat decât celălalt, pare un fel de glumă. Nu răspunde.
— Voiam să mănânc ceva sau să beau o cafea.
Tăcere.
— M-am gândit că, poate, dacă azi nu deschideţi, îmi puteţi da o franzelă. Orice, să-mi astâmpăr foamea, că am maşina jos, în vale, la peste două ore de mers.
Mă adresez ochiului bun, încercând să câştig simpatie.
— Nu.
— Ceva, orice.
— Nu, zice mai tare, eu mâine deschid!
— Dar, domnule, o franzelă, mâine va fi uscată.
— Nu, repetă, pleacă!
