ca acel care mănâncă o nucă,
ca acel care aprinde focul.
Ca Domnul izvodind animalele, plantele.
Eu cânt şi muntele dansează.
Poezia are totul. Poezia are frumuseţe, are puritate, are muzică, are imagini, are cuvânt rostit, are libertate şi putere de-a te mişca şi de-a te lăsa să întrezăreşti infinitul. Marele dincolo. Cel care nu-i pe Pământ, nici în Cer. Infinitul din fiecare. Ca o fereastră în creştetul capului, de care nici nu ştiam că există şi pe care vocea poetului o deschide un pic, un pic, şi acolo sus, prin spărtură, e infinitul.
Acest poem l-am compus pentru sora mea Mia. Fiindcă într-o zi nu ne-am mai întâlnit:
POEM PENTRU MIA
Voi fi îngrăşământ grădinii tale,
voi fi roşie, rujă,
salată, buruieni.
Mi-e inima, Mia, o piatră,
mă voi desface încet-încet,
ca untul; cu grebla în mână,
o să mă baţi în pământ.
Mi-e inima, Mia, o piatră.
O piatră rotundă ca un dor,
un pumn micuţ ca o iubire.
Nu se înmoaie, nu se sparge.
inima mea, Mia, e o piatră.
Casă, mamă, femei şi bărbaţi,
maşină, câine, televizor, duminici,
ca un râu toate-mi lunecă pe spate.
Mi-e inima, Mia, o piatră.
Dar am în piept o greutate,
amintirea unei case de piatră,
grea durere, trist poem.
Soră cu-a ta,
Mi-e inima, Mia, o piatră.
Acest din urmă poem este unul dintre cele de care sunt cel mai mândru. Nu este un poem trist. Nimeni să nu se înşele. Este un poem melancolic. Fiindcă uneori frumuseţea îţi taie respiraţia. Eu nu simt tristeţi şi melancolii, dar tristeţea, melancolia, ca frumuseţea, sunt importante pentru poezie.
Toate astea le-am învăţat singur. Importanţa melancoliei pentru poezie. Sau culorile cuvintelor şi ale versurilor. Sunt un poet autodidact. Un înflăcărat. Un poet pe bâjbâite. Şi mă simt mândru. Nu simt lipsa greutăţii tradiţiei care-i împovărează pe cei care au citit şi au studiat. Îmi pare rău s-o spun. Într-o altă viaţă am citit puţin din Verdaguer şi puţin din Papasseit18. Şi-atât. În cartea lui Verdaguer cu numele Canigó, pe care mama o ţinea în dulap:
Mai sus, şi mai sus, până poţi vedea chipul Creatorului!
şi un pasaj care zicea:
Te vreau pe tine,
ţăran poet
Ia această carte
care celebrează unirea noastră.
În cartea lui Papasseit, Trandafirul pe buze, pe care mama o ţinea în acelaşi dulap,
Nimic nu-i meschin şi nici o oră aspră nu e,
şi neagră nu-i aventura nopţii!
şi un alt pasaj
