A zis, pleacă! Şi închide uşa. Închide uşa! Mi-o trânteşte-n nas. Simt că mă-nfurii. Unde-i bunătatea omenească? Solidaritatea? Generozitatea? Pentru numele lui Dumnezeu. Ce nebunie! Câtă răutate. O iau înapoi. Oricăruia din sat i-ar fi vândut, i-ar fi dat. M-a tratat ca pe-un străin, ca pe-un venetic. Ca bătrânele. Trec pe lângă măcelăria închisă. Nici măcar un anunţ. Nici măcar un ferpar. Încep să mă enervez. La capătul străzii, în faţa bisericii, lume. Multă. De-ai locului, toţi în negru. Când trec pe acolo tocmai scot sicriul. Lumina e de-un galben închis. Şi toate laolaltă, biserica, bătrânii, sicriul de culoare închisă, coroana de flori, cei doi cai de pe pantă, munţii din spate, totul şi mai de ilustrată. Splendid. De-aş fi pictor, aş veni aici şi aş picta asemenea tablouri. Scene rurale. Bătrânii şi bătrânele, şepcile, basmalele. Soarele deasupra bisericii, deasupra sicriului. Clopotniţa. E atât de frumos, că mi se topeşte mânia. Atât de pitoresc. Şi, poftim, mi-e foame, bătrânul chior s-a purtat urât, dar frumuseţea mă cucereşte. Viaţa şi moartea. Pe vânătorul împuşcat mi-l închipui cu părul lung, ca Gentil. Oamenii trec pe lângă mine, în faţă, sicriul. E tragică viaţa aici. Şi rămân un timp aşa, uluit, privind scena.
16. Jacint Verdaguer i Santaló (1845–1902), preot şi scriitor romantic, poetul naţional al Cataloniei.
17. Cavaler medieval, personaj din poemul epic Canigó al lui Jacint Verdaguer. Canigó (astăzi în sudul Franţei, fost teritoriu catalan) este muntele sacru al catalanilor, simbol al naşterii limbii şi naţiunii proprii.
Poezia
Am scris acest poem pentru un prieten bun.
Eu privesc totul; drumurile şi copacii, cerul şi soarele, dimineţile şi nopţile, şi pietrele, şi urzicile, şi baligile vacilor, şi culmile, şi stâncile, şi fumurile din depărtare, şi cărările mistreţilor… tot, făcând versuri. Eu port poezia în sânge. Şi păstrez toate poemele-n minte, ca într-un cufăr ordonat. Sunt o cană plină cu apă. Cu apă simplă, ca a torentelor şi izvoarelor. Mă aplec şi versurile curg. Şi niciodată nu le-aştern pe hârtie. Să nu le ucid. Fiindcă hârtia e apa dulce a râului care se pierde în mare. E locul unde eşuează toate lucrurile. Poezia trebuie să fie liberă ca o privighetoare. Ca o dimineaţă. Ca aerul fin al înserării. În drum spre Franţa. Sau nu. Sau spre unde vrea. Nici măcar n-am hârtie, nici creion.
POEM PENTRU JAUME
Ca o coajă de ou, alb a fost sunetul.
Părul, peste ochi, îmi ascundea
ca o perdea, ca frunze şi ramuri,
copacii, animalul, mâinile lui Jaume.
Lumina sfredelea, Jaume plângea.
Uşor ca aerul căpriorul fugea.
Nu plânge, Jaume, o să-l căutăm,
nu plânge, Jaume, că nu mă doare.
Ca un sac de cartofi, ca un copil,
ca un căprior mort, pe umerii tăi.
N-am vrut să te-ntristez, atât de singur, Jaume
N-am vrut să te las singur, atât de trist, Jaume.
După ce recit un poem, mereu las să treacă un timp. După ce ecoul cuvintelor, după ce vocea mea a atins totul şi a umplut tot spaţiul dintre lucruri, tac. Să separ poemul de restul. Şi ascult. Poetul vorbeşte. Poetul proclamă. Dar şi ascultă. Vreo pasăre. Aerul care redevine stăpân şi domn al spaţiului dintre frunze. Fluieratul uşor al lumii, în străfundul urechii…
Poemul acesta l-am compus pentru mine:
POEM PENTRU MINE, HILARI
Eu cânt lunii când e plină,
colţ rotund al nopţii blânde,
mâţă care stă să fete.
Cânt râului îngheţat,
tovarăş de suflet,
ca o venă, ca o lacrimă,
Cânt pădurii darnice,
plină de peşti, ciuperci iepuri,.
Cânt zilelor magnifice,
brizei de vară, brizei de iarnă,
dimineţilor, înserărilor,
ploii mărunte, ploii furioase.
Cânt versantului, vârfului, pajiştii,
urzicilor, măceşului, murelor.
Cânt ca unul care-şi lucrează grădina,
ca acel care sculptează o masă,
ca acel care ridică o casă
ca acel care urcă un deal,
