— Vă-ntreb pentru ultima oară.
Mă frig subsuorile şi ceafa şi gâtul şi tâmplele. Se uită la dulap şi tac. Ca netrebnicii, ca hoţii şi criminalii.
— Au luat-o ştimele apei, şopteşte Hilari, c-un murmur spart şi trist de câine ud, de pisoi bătut.
Mia se uită la el cu ochii mari. De mirare, dar şi să-l facă atent. Ochii ăia holbaţi îi spun ceva. Îi spun să tacă. Să nu mai scoată o vorbă.
— Au intrat ştimele-n casă, au deschis dulapul şi-au luat faţa de masă? întreb.
Muţi.
— Hilari?
— Noi le-am dat-o, mărturiseşte. Strânge din ochi, disperat. Cu capu-n pământ, abătut.
— Tacă-ţi fleanca, îi aruncă Mia.
Mâna mi-o porneşte spre ea, să-i trag o palmă, dar mă stăpânesc şi-ntreb printre dinţi:
— Şi unde-i acum faţa de masă?
— Şi-au păstrat-o ele.
— De ce naiba aţi luat-o? întreb şi mă părăsesc puterile.
— Că voiam să vedem ştimele.
Hilari, cu capul plecat. Mia mă priveşte cu ochi de piatră. Bătrânul stă pe banca lui. Îmi pierd răbdarea.
— Mincinoşilor, mincinoşi cât încape! strig.
Şi-i pocnesc. Îi prind de încheietura mâinii şi-i culc în poala mea şi dau, dau, şi Hilari plânge, iar Mia strânge din dinţi. Şi dau şi mai tare, oarbă de furie şi de durere, pentru faţa de masă, pentru minciuni, pentru obrăznicie, pentru cum au mers toate.
Şi le spun că gata cu dusul la râu şi gata cu ţinut toată ziua după băiatul giganţilor. Gata tot până nu apare faţa de masă.
— M-aţi înţeles? întreb. Şi nu răspund. M-aţi înţeles?! repet.
— Da, mamă.
Îi trimit la culcare fără să le dau să mănânce, şi plâng.
Plânsul începe ca o vietate micuţă. Ca un nor, ca o ceaţă fină în piept. Începe ca o uşoară slăbiciune, ca o umflătură lentă. Ca o jenă, ca un oscior rămas în gât, ca nişte pietre strânse în capul pieptului. Şi creşte, încet. Ochii mi se-ncălzesc şi se umezesc şi fântâna curge şi oalele fierb şi dau pe răscoale şi nu există curmare. Apa ţâşneşte de sub atâta piatră şi-atâta ceaţă. Şi faţa de masă înteţeşte plânsul ca un evantai, ca nişte foale, şi dă-i şi suflă. Faţa de masă. Şi minciuna. Şi Mia cu Hilari, tacă-ţi fleanca. Şi mâna mea dă-i şi pocneşte. Şi singurătatea. Şi bătrânul. Şi iubirea secată, care nu e nicăieri. Şi plâng de furie din cauza bătrânului care nu mi-e tată, că eu n-am nici tată, nici mamă, şi plâng din cauza mincinoşilor care-mi sunt copii, a copiilor care-ar trebui să fie un balsam, un izvor blând, copii buni, să aibă grijă de mama lor, s-o iubească.
Trâmbiţele morţii
Pălăria uneia e pălăria noastră, a tuturor. Carnea uneia e carnea noastră, a tuturor. Memoria uneia e memoria noastră, a tuturor. Întunericul. Da, întunericul. Ca o îmbrăţişare. Îmbietor. Ocrotitor. Primitor. Ca o cădere. Incipientă. Pământul. Ca o plapumă, ca o mamă. Negru. Umed. Noi toate suntem aici mame. Toate suntem surori. Mătuşi. Verişoare. Şi apoi vine ploaia. Ne-aducem aminte de ploaie. Ne-o amintim pe piele, pe pălăria negricioasă a celor care o primeau. Mmmmm, ziceau, şi o beau. Cândva. Mmmmm, ziceam noi, ploaia. Şi o beam. O beam cu trâmbiţele elastice pe care le-aveam atunci. O bem cu trâmbiţele negricioase de-acum. O să o bem cu gurile întărite, negre, deschise, pe care-o să le-avem mai târziu. Ploaia face tic, tic, tic. Pământul o-nghite. Noi o-nghiţim. Ploaia vine din locuri şi ştie lucruri. E bine-n pădurea asta. Pe bucata asta de pământ. În colţul ăsta de lume. Ploaia ne trezeşte, o trezire proaspătă, nouă. Ploaia ne face mari, ne face să creştem. Surori! Prietene! Mame! Eu sunt voi toate. Bună dimineaţa. Drum bun. Bine-aţi venit. Bine-aţi revenit. Şi atunci ieşim. Ieşim cum am ieşit de-atâtea ori. Acum. Acum. Încet-încet. Încet-încet, ţinând seama de mica spărtură, neagră, moale, delicată, pe care-o facem în pământul negru, în muşchiul verde. Întâiul nostru căpşor. Micuţ. Încet-încet, ţinând seama de perindarea prin pădure, de milioanele şi milioanele de ploi care-au căzut peste noi, de milioanele de treziri, de căpşoare, de dimineţi, de lumini, de animale, de zile. Bine-aţi venit. Ne amintim de pădure. Pădurea noastră. De lumină. Lumina noastră. Ne amintim de copaci. Ai noştri, fiecare. Şi ne-amintim de vânt, de frunze, de furnici. Fiindcă aici am fost totdeauna şi aici vom fi totdeauna. Fiindcă nu există nici început, nici sfârşit. Fiindcă piciorul uneia este piciorul tuturor. Pălăria uneia este pălăria tuturor. Sporii uneia sunt sporii tuturor. Istoria uneia este istoria tuturor. Fiindcă pădurea e dintre cele care nu pot muri. Care nu vor să moară. Care nu vor muri, fiindcă ştiu totul. Fiindcă transmit totul. Tot ce trebuie ştiut. Tot ce trebuie transmis. Tot ce este. Sămânţă împărtăşită. Eternitatea, ceva uşor. Ceva de zi cu zi, ceva mic.
A venit mistreţul, gură neagră, dinţi uzi, aer cald, limbă cărnoasă. A venit mistreţul şi ne-a smuls. A venit bărbatul şi ne-a smuls. A venit fulgerul şi a ucis bărbatul. Au venit femeile şi ne-au luat. Au venit femeile şi ne-au gătit. Au venit copiii. Au venit iepurii. Şi căprioarele. Au venit oameni mai mulţi, şi aveau coşniţe. Au venit bărbaţi şi femei cu traiste, şi aveau cuţite. Nu există durere dacă nu e moarte. Nu există durere, dacă durerea este împărtăşită. Nu există, durere dacă durerea este memorie şi cunoaştere şi viaţă. Nu există durere dacă eşti ciupercă! Au căzut ploi şi ne-am făcut mari. Au plecat ploile şi a venit setea. Ascunse, ascunse, aşteptând noaptea jilavă. Au venit zile uscate şi-am dispărut. A venit noaptea jilavă şi-am mai aşteptat. A venit noaptea îmbibată de apă, a venit ziua îmbibată de apă şi am crescut. Pline. Pline de toate lucrurile. Pline de-nţelepciune şi de cunoaştere şi de spori. Sporii zboară ca buburuzele. Sporii sunt fiice şi mame şi surori, în acelaşi timp. Fiecare spor ca o cădere. Ca o mamă. Ca o sămânţă. Ca o buburuză. Spori care au cunoscut toţi bărbaţii şi toate fulgerele şi toţi mistreţii şi oalele şi coşniţele şi iepurii. Sporii dorm sub pământul negru, umed. Păstrează în ei toate trezirile. Toţi dinţii mistreţului. Toate mâinile de femeie. Păstrează în ei pălăriile şi carnea şi memoria. Adormite, încolăcite, sub întuneric, căutând îmbrăţişarea. Făcându-şi drum şi făcând viaţă, făcând ciuperci şi amintiri. Întunericul. Da, întunericul ca o îmbrăţişare. Îmbietor, pământos, ocrotitor, incipient. Şi ploaia. Ca un izvor. Ne amintim de ploaie. Ne-o amintim în abisul începutului, în întunericul începutului. Ne-o amintim pe pălăria negricioasă a celor care o primeau. Mmmmm, ziceau. Mmmmm, şi o beau. Pe urmă. Ploaia rece. Mmmmm, ziceam, mmmmm. Ploaia călduţă. Ploaia măruntă şi cea care răpăie.
II
Agutzil4
Le fac cu mâna, pa. Acuşi-acuşi, o s-apară Cristina cu grenada. Cu prima grenadă. Ridic braţul, pa. Ei trec prin dimineaţă ca printr-un câmp. Îi recunosc de departe, că i-am văzut crescând, apărând şi dispărând printre creste. Hilari, înalt şi subţire ca o trestie, cu părul lung, pai galben. Ca tată-său. Jaume, băiatul giganţilor, tot numai umeri, cap mic, rotund, negricios. Vecinii, bărbaţi, ţărani, se salută cu o înclinare scurtă a capului, serioasă, respectuoasă. Dar lor le fac cu mâna, cum le faci copiilor, vesel, voios, cu braţul ridicat, agitându-l, de parc-aş fi pe-un vapor sau în faţa unui autobuz. Pa, pa! Le fac cu mâna ca unor copii, că, Doamne! încă-s copii. Înainte, pe vremea mea, la douăzeci şi ceva de ani, douăştrei, douăşpatru, eram deja bărbaţi. Dar, acum, nu mai creşte aşa tineretul. Ei zâmbesc. Ridică-n sus puştile. Părul în vânt. Geci maro, verzi. Sunt fără Mia şi fără câine. Mă-ntreb, unde-o fi Mia? Spatele drept. Cizme-n picioare. Pa, pa! Le zic pa cu mâna şi intră în dimineaţă ca să nu mai iasă niciodată.
Hilari e limbut, ar umple orice cu vorbe. Trăncăne, că până şi cepelor le cresc urechi şi vitele fug, obosite să-l tot audă sporovăind. Dar are suflet bun, asta n-are cum tăgădui nimeni. Nici măcar Rei, vecinul, clonţos cât încape, care-ar putea să-l ponegrească ca pe oricare altul. Că e un fătălău, un bulangiu, toată ziua cu gigantu-ăsta. Cine ştie ce-ar putea zice de limbuţia băiatului şi de prietenii lui. Da’ nu, îi dă coşniţe peste coşniţe de fasole verde. I-am văzut eu, Hilari pune-ntrebări şi Rei răspunde, de zici că s-a făcut agurida miere. Dar au suflet bun toţi trei. Şi la fel Mia şi Jaume. Dar Mia şi Jaume sunt firi mai tăcute, mai întoarse spre înăuntru, mai liniştite, de-aia s-au găsit unul pe altul şi fac pereche bună. Ţi-e drag să-i priveşti, timizi şi sălbăticuţi, cum se iubesc şi se caută ca doi pisoi fătaţi deodată. Şi Hilary după ei, ca ăla mai slăbuţul fătat la urmă, de miaună-ntruna. Nu ştiu de ce le dau atâta atenţie copiilor ăstora, ai altora, când eu am doi ai mei, două fete. Dar au inimi bune şi-s buni vecini şi prietenoşi copiii ăştia, ai lui Sió de la Matavaques şi Jaume al giganţilor, ce contează de unde vin şi cum îi sunt părinţii, el mă salută mereu şi mereu e cuviincios, şi mie spune-mi cu cine umbli ca să-ţi spun cine eşti. Că Sió e o mamă curajoasă şi copiii ei îs buni ca pâinea caldă. Matavaques, casa lui Sió, şi a Miei şi a lui Hilari – Domènec şi bătrânul Ton sunt morţi de ani buni –, e chiar sub a noastră. Iarna, printre crengile despuiate ale copacilor, poţi să zăreşti Matavaques şi grajdul şi grădina. Bătrânul Ton de la Matavaques s-a stins ca o lumânare, dintr-o răceală a dat în bronşită, din bronşită în pneumonie, s-a dus cuminte, fără o vorbă, fără vreun adio. Domènec i-a murit bietei Sió pe nepusă-masă. Lovit în cap de-un fulger, abia se născuse Hilari.
Sub Matavaques e Can5 Grill, în paragină. Zic oamenii că stăpânii – nu mai stau de ani buni în ea – vor s-o refacă şi s-o închirieze. Cine ştie. E trist că se părăsesc casele aici, sus. Rei stă deasupra noastră. Şi deasupra lui Rei vine oraşul. Înghesuiţi, vârâţi unii-ntr-alţii, bărbaţii şi femeile de la oraşe. Unii peste alţii, toată ziua-n ciondăneli şi gâlcevi pentru un fleac sau altul, pentru o aiureală sau alta. Nu pot să-nţeleg cum pot oamenii să trăiască aşa, unii peste alţii.
Şi, mai sus, dincolo de oraş, atât de sus, că nu-s număraţi nici la oraş, nici niciunde, stau Jaume al giganţilor şi tată-său, de puţin timp văduv, care coboară-n oraş o dată pe an, cel mult. Morocănos, ursuz, ca nevastă-sa, că, vorba aia, a tunat şi i-a adunat. Jaume şi tată-său din doi paşi sunt aproape în Franţa.
Uneori mi-nchipui casele ca stelele dintr-o constelaţie. Oraşele, ca laptele din Calea Lactee. Şi când o casă e lăsată să se dărâme e ca şi cum s-ar stinge un punctişor de pe cer. În jurul şoselei, noi toţi, împreună, facem o frumoasă oişte a Carului Mare. Can Grill jos de tot, după ea Matavaques şi Can Prim, a noastră, unde stăm eu, Neus şi copiii, apoi, mai sus, Can Rei, atât de-aproape de oraş, că nici nu-mi vine s-o consider în constelaţie, pe urmă oraşul, cu salba lui de lumini sclipind în întuneric.
Când eram tânăr, lumea-mi zicea Prim, că m-am însurat cu Neus, ce femeie, Neus! şi era moştenitoarea casei Prim. Pe urmă ne-am lăsat de vite şi-am început să lucrez la primărie, şi-acum toţi îmi zic agutzil, da’ nu-i bai, că de la Agustí la agutzil nu e mult, şi-mi place şi fiindcă Prim, care-nseamnă şi „subţirel“, la ce burtă am, ar suna ca o glumă. În schimb, agutzil are un aer parcă mai de domn, de treabă importantă. Şi mie-mi place munca mea. Că nu te istoveşte. Că e aceeaşi zi de zi. N-are treabă cu ploaia sau cu seceta, nici cu vitele moarte, cu bolile sau pântecăraia lor. Munca mea înseamnă să ţin în ordine tot ce-n oraş depinde de primărie, şi drumurile, să scot şi să tai toţi copacii morţi, să fie totul curat, ordonat, şi, slavă Domnului, mă pricep, sunt de-ăla bun la toate şi-mi place să am idei şi să încerc tot felul de lucruri. Partea cea mai bună din munca mea e la drumuri. Le păstrez rânduite, marginile la dungă, copacii tunşi, asfaltul de pe şosea întreg, marcajele în picioare, pietriş pe uliţe…
Neus lucrează la piaţa de fructe, jos, la Camprodon, şi-avem acasă cele mai bune mandarine şi cele mai bune portocale şi, vara, cei mai buni pepeni şi cele mai bune cireşe şi, la vremea lor, cele mai bune scoruşe şi nişte piersici atât de zemoase, că mai că-ţi vine să plângi. Şi-avem două prichindele, Cristina şi Carla. Mai frumoase şi mai deştepte ca toate.
Cu siguranţă acum răsună împuşcătura. Şi zgomotul se-mprăştie printre coroanele copacilor. Cu siguranţă acum totu-i sunet şi muntele îl înghite. Muntele cu toate învelişurile lui de frunze căzute şi de pământ umed şi de cioturi şi de crengi şi pietre, cu toate păsările lui cu ciocul căscat şi toate animalele flămânde. N-ajunge nimic la urechile mele. Nici sunetul scurt, rapid, rotund, calm, făcut în munţi de puştile vânătorilor. Nici o tresărire de rău augur. Nici pic de piele de găină. Nici presimţire tulbure a ceva rău. Cu siguranţă acum pun mâna pe trăgaci. Şi deodată răsună împuşcătura. Dar nimic n-ajunge la mine, parc-ar înăbuşi-o copacii de ruşine.
Casa noastră şi a lui Rei, chiar şi a lui Grill, sunt cu faţa spre vale, Matavaques, nu, e ceva mai ascunsă. Oraşul, cocoţat la jumătatea coastei, de-aia-i plin de suişuri şi coborâşuri, şi el dă spre vale, chiar şi biserica priveşte spre munţii din cealaltă parte şi spre cerul larg. E un oraş bun oraşul, dar tot mai părăsit, că-n alte vremuri eram aici, sus, vreo nouă sute de suflete, şi-acum suntem cam două sute. Dar mai liniştiţi. Mulţi pleacă din munţi în alte locuri, şi atunci unii cumpără aici case goale, ca să meargă la schi. Sau le lasă să se surpe. Dar e un oraş bun. Cu neînţelegeri, gâlcevi, împăcări. Nimic ce nu se-ntâmplă în alte oraşe. Primarul e om de treabă, chiar dacă-i de ăla care vrea să-i mulţumească pe toţi şi zice da la orice, şi, până la urmă, nimic. Dar şi oamenii-s cârcotaşi, n-ai cum să le faci pe plac la toţi. Şi, dacă nu-ţi ridici în cap pe unul, ţi-l ridici pe altul.
În oraş mie cel mai mult îmi place ce facem împreună. Când urcăm în piaţă şi noi, cei din casele răzleţe, şi un timp parcă suntem toţi prieteni. Noi n-avem festa major6 vara. Noi o avem în octombrie şi mâncăm castane. Şi la Crăciun cântăm colinde şi facem parada celor trei regi magi. Regele blond mi-s eu. Şi mai avem sărbătoarea de primăvară, şi concursul de gătit, la care câştigă mereu aceiaşi, de nu-ţi mai vine să te prezinţi, dar eu şi Neus tot o facem. Şi-n unii ani avem noroc, că e recital de habanere. Mie-mi plac mult habanerele. Şi e nostim că-mi plac atâta când mie marea nu-mi spune nimic. Pe mine doar munţii mă-ncântă. Nici câmpia, nici nimic. Plaja? Nu, mulţam. Dar uite că habanerele-mi plac. Oamenii-ăia care cântă despre locuri şi peisaje, despre suferinţe şi despre femei şi despre dor, vorbesc direct inimii mele. Mi se-ncreţeşte pielea pe mine, mi se umple capul de imagini cu mare, vapoare şi ţinuturi îndepărtate şi, în port, fetele iubite. Marea asta, din cântece, da, îmi place. Când cânt: „Te iubesc, dragostea mea. Te iubesc mai mult decât albastrul mării, cum iubeşte cerul cenuşiu pescăruşii, cum iubesc apa, libertatea“! Şi ţin minte cuvintele şi, când nu mi le-amintesc, inventez. Şi cânt când lucrez la drumuri şi nu m-aude nimeni sau, dacă-ntr-o zi sunt romantic şi vreau s-o fac pe Neus să râdă, îi cânt şi ea-mi zice-n glumă biban de mare.
Odată, Neus m-a dus la Calella să ascultăm habanere, să bem rom cu ardei iute şi condimente şi să mâncăm sardele la grătar. A fost singura dată când mi-a plăcut la plajă. Chiar dacă m-am simţit nelalocul meu, între toţi bărbaţii şi femeile alea, care se cunoşteau toţi între ei. Noi, străini, peşti pe uscat. Mi-a plăcut, dar tot mi-a fost dor de munte, el e casa noastră, şi de oraş, şi de habanerele de la noi. Şi oamenii-ăia de pe mare-s făcuţi din piatră tare, dar altfel de piatră.
Cine ştie dacă, de fapt, nu acum sună împuşcătura şi eu, aici, cu gândul la habanere, cântând despre iubiri marinăreşti şi despre apă sărată. Sună cum sună toate lucrurile rele ce se petrec pe lume, dar dacă nu te-ating, e de parcă nu s-ar întâmpla. Copii. Că sunteţi doi copii. Că arma, fir-ar să fie! trebuie purtată cu piedica pusă. Că viaţa, şi lumea, şi istoria, şi tot ce se-ntâmplă sunt pline de lucruri rele ivite când nu trebuie, unde nu trebuie, şi nimeni nu le opreşte.
Tata spunea că el auzise împuşcăturile când i-au executat pe soldaţi în munţi. Tata le-a auzit, dar eu azi n-aud nimic. Dar tăcuse, de teamă. De teamă, că-i împuşcaseră fratele. Şi la nimic nu i-a folosit tăcerea.
