Înaintez cincisprezece metri.
Ridic braţul şi arunc grenada. Departe. În mijlocul câmpului, verde şi-albastru şi cenuşiu. Străbate aerul, rotundă şi ruginită. Şi cade pe pământ ca o piatră mare. Fără zgomot, atât de moale-i patul în care se culcă. Nimic. Linişte. Păsările îşi văd de-ale lor. Râul lunecă, concentrat.
Zice fata:
— Vezi?
O ia la fugă ca un câine lovit de-o piatră, cu ochii ţintă spre locul unde-a văzut-o căzând. Mă simt ca un prost. E clar că n-a explodat. Dar nu puteam să mă urc în maşină cu o grenadă şi cu fata mea, fără să verific.
O luăm spre casă. La un moment dat, întreabă:
— O s-o păstreze?
Nu-i răspund. Neus n-a sosit încă. Ne urcăm în maşină când soarele deja s-a ascuns. Mai e puţin până când Rei o să-l întâlnească pe Jaume plin tot de sânge, purtând trupul mort al lui Hilari. Maşina noastră alunecă pe şosea. Îi ştiu pe dinafară toate curbele. Când ajungem la Camprodon, noaptea încă nu e neagră, e de-un albastru închis. Intrăm în cazarma care tocmai a primit vestea. A sunat Rei, că a fost un accident de vânătoare în munte. Că Jaume al giganţilor l-a-mpuşcat pe Hilari Matavaques, Hilari al lui Sió. E mort de câteva ore. A fost rapid. Jaume l-a cărat în braţe de sus.
Sunt toţi în picioare, poliţiştii, când ajungem. Cinci-şase ies şi se urcă-n maşini. Mereu e tăcută, liniştită, parcă aproape adormită, aproape abandonată, cazarma asta. Cu steagul fluturând, ciudat, cusut parcă anapoda. Pereţii trişti, netezi, gardul de ciment şi sârmă ghimpată, să ţină în afară totul, ferestrele mici, ca nişte ochi nefericiţi.
— Qué quiere? 8 ne-ntreabă un agent. Are mustaţă şi are faţă de fumător înrăit, faţă de om care şi-a petrecut copilăria şi tinereţea departe de munţii ăştia.
— Hemos encontrado esto 9, îi spun, şi-i arăt obiectul.
— Ah, esto, zice şi o ia. Esto no es nada.10
— Puedo quedármela? 11 sare Cristina.
— Niña, guárdala, tírala...12
— Qué ha pasado? 13 întreb, şi arăt cu mâna spre agitaţia generală.
— Nada. Un accidente 14, răspunde. Şi nici un fir de păr ridicat în cap. Nici cea mai mică resimţire. Un accidente. De parcă accidentes se petrec departe. În alte locuri. Unor oameni necunoscuţi. De parcă azi n-ar putea fi niciodată ziua unui accident. Nada. Nada. Un accidente. Miroase a vechi. A parfum rânced. A tutun. A stătut. Bărbatul cu colţurile gurii căzute şi albe, ca mustăţile unui somn, repetă esto no es nada, claro, chaval, puedes quedártela15.
Când ieşim, Cristina îmi zice:
— Tată, îmi trebuie un detector de metale.
— Ce să faci cu un detector de metale?
— Să caut arme din timpul războiului.
— Asta s-o crezi tu.
4. Angajat de rang inferior al unei primării.
5. Casa, familia.
6. Festival al fiecărui cartier, al fiecărui oraş sau sat, comemorând un eveniment important din tradiţie sau istorie sau închinat sfântului patron al fiecărei entităţi.
7. Soldaţi de infanterie recrutaţi în armata spaniolă din enclava Ifni din Maroc; în timpul Războiului Civil din Spania au luptat în tabăra franchistă.
8. Ce doriţi? (în sp., în original).
9. Am găsit asta. (în sp., în original).
10. Aaa, asta.... E zero. (în sp., în original).
11. Pot s-o păstrez? (în sp., în original).
12. Păstreaz-o, arunc-o, ce vrei tu, fetiţo…(în sp., în original).
13. Ce s-a-ntâmplat? (în sp., în original).
14. Nimic. Un accident (în sp., în original).
15. E zero, sigur, puştoaico, poţi s-o păstrezi (în sp., în original).
Primul căprior
Era cald şi întuneric şi înghesuială înăuntru. Fratele meu şi picioarele lui lungi, eu şi picioarele mele lungi, încolăciţi ca râmele sub pietre. Şi toate lucrurile care fac zgomot, toate lucrurile care au miros şi gust, toate pe care noi nu le ştiam şi nu ni le imaginam tropăiau şi săreau şi ieşeau afară din burta mamei. Ţipetele mamei, lătrături, răguşite şi în acelaşi timp ascuţite. Unul după altul. Unul după altul, însemna că se întâmpla ceva. Însemna că a venit ceasul. Întunericul nu ne mai voia. Pântecul ca o tainiţă al mamei nu ne mai voia. Primul, fratele meu, pe urmă, eu. Întâi picioarele, pe urmă corpul. Înăuntru nu eram firavi. Înăuntru eram întunecoşi şi calzi. Afară eram firavi. Şi ochii noştri nu ştiau să privească, căci nu privisem nimic, niciodată. Înăuntru totul era în beznă şi noi nu ştiam că folosesc la privit. Închişi, în tihnă. Afară eram firavi, şi aerul ne-o spunea. Sunteţi firavi, sunteţi firavi, zicea. Şi era un frig ca un abandon. Şi mama venea cu o limbă caldă ca amintirile. Cu o limbă care spăla frica şi sângele. Cu un bot blând şi hotărât care ne spunea, aici, aici. Sus, sus. Acolo, acolo. Dar picioarele noastre nu ştiau să meargă, nu ştiau să se mişte, acum, că aveau loc să se-ntindă cât voiau. Acum, când rostul lor era să te ridice şi să te poarte în totul felul de locuri. Căci erau locuri, în afara burţii. Erau locuri. Fratele meu s-a ridicat. Şi era şi iarbă. Iarbă subţire. Care-ţi atingea nasul, iarbă care-ţi atingea gâtul, iarbă care-ţi atingea ochii şi burta. Şi m-am ridicat. Era cer. Care era senin şi întunecat. Era noapte, care este ca înăuntrul pântecului, dar cu aer şi fără fratele meu. Erau pietre. Era lapte. Era caca. Era soarele, care e luminos şi dureros. Erau toate lucrurile. Cele care miros. Şi cele care fac zgomote. Cele care sperie şi cele care mângâie.
Apoi mama ne-a despărţit, pe mine şi pe fratele meu. Şi ne-a ascuns. Ascuns, auzi toate zgomotele. Mie zgomotele şi-mi plac, şi mă sperie. Stau cuminte. Stau cuminte, ascuns, când soarele este în vârful cerului. Dar când lumina e răcoroasă, îmi încerc picioarele. Când vine mama, şi soarele pleacă sau încă n-a ieşit, mi-arată lucruri care nu se văd din ascunziş şi cu botul îmi spune, încoace, încoace, ridică-te, ridică-te, sus, şi-mi încerc picioarele în locuri şi mai îndepărtate. Mi-arată apa care coboară, apa care se bea ca laptele, dar rece. Mi-arată copăceii gustoşi şi lăstarii fragezi şi murele mici şi bune. Mi-arată trunchiurile de copaci şi mirosul de caca şi mirosul de pipi şi mirosul altor căprioare şi-mi zice să fug, să fug mult, şi-mi zice că, dacă mi se face frică, să fug, că, dacă aud sunete, să fug. Că eu sunt mic şi frumos, dar nu toate lucrurile din pădure sunt bune. Care lucruri nu-s bune? întreb. Multe lucruri. Alte căprioare? Dacă auzi un sunet care nu-ţi place. Dacă simţi un miros care nu-ţi place. Tu fugi, fugi, căci picioruşele astea sunt pentru fugit mult. Apoi mă duce iar în ascunziş. Cuminte, cuminte, zice. Şi eu aud zgomotul albinelor care caută flori. Zgomotul vietăţilor mici care trăiesc sub pământ. Zgomotul păsărilor când cântă. Şi-al apei când cade din cer. Şi-al mamei când vine. Şi când sugi lapte. Şi, deodată, aud cel mai înfricoşător zgomot. Cel mai rău şi mai strident. Zgomotul paşilor, prea puternic. Zgomotul strigătelor, ca o bubuitură. Zgomotul care nu vine din pădure, ci dintr-un loc pe care eu nu-l ştiu.
Larma animalelor astea se-apropia şi le simţeam cum vin, cum mă descoperă. M-au găsit în locul în care m-ascunsese mama. Şi au strigat. Şi au venit şi mai multe. Nu semănau cu nimic din ce mai văzusem. Nu erau căprioare ca mama, ca fratele meu, ca mine. Nu erau nici albine, nici păsări, nici iepuri, nici păienjeni, nici şoareci. Şi m-au apucat cu labele lor, fără păr pe ele, mari, şi cu multe ramuri. Eu o voiam pe mama. Eu voiam lapte. Eu voiam să plece ele şi voiam să simt mirosurile şi sunetele. Dar m-au luat cu ele. Sus, afară din ascunziş. Şi mi-era frică. Mama-mi spusese, tu să fugi, să fugi, să fugi. Dar eu nu puteam să fug şi m-au luat. M-au purtat drum lung, dincolo de pădure, departe, cum eu nu mai mersesem niciodată, atât de departe, că, dacă mi-ar fi dat drumul, n-aş fi ştiut să mă-ntorc. M-au luat şi eram foarte obosit. Eram foarte departe. Nu fugisem şi acum mă aveau cei care strigau.
M-au pus într-un loc ca un sforăit. Ca un pântec de mamă îngrozitor, din care, în loc să te naşti, mori. Era un miros îngrozitor, un miros scârbos, un miros stricat, acolo. Am închis ochii, căci nu voiam să văd nimic. Şi nu voiam să-nvăţ nimic din locul ăla urât fără pădure. Fără copaci. Fără frunze. Fără iarbă şi tufişuri fragede şi mure. Şi au adus apă, dar apa lor puţea. Şi mi-era frică şi m-am chircit şi m-am gândit că trebuie să plec. Fiindcă aşa, chircit, fără ascunziş, fără mama, mi-era limpede c-o să mor. Am picotit, somnul uşor al celor care ştiu că mor, şi s-au întors cei care strigă şi te ating chiar dacă tu nu vrei să te atingă. Mereu veneau. Şi tot aduceau lucruri cu miros rău. Miros de caca, miros de moarte, miros rău, rău. Şi mie mi-era foame. Şi sufeream. Nu priveam nimic, fiindcă nu voiam să văd nimic, fiindcă le simţeam ghearele apucându-mă, şi-atunci deodată am deschis ochii şi am văzut, în depărtare, copaci. De data asta am fugit, fugit, fugit, şi auzeam strigătele şi loviturile şi zgomotele, dar eu eram mai rapid decât strigătele şi decât picioarele strigătelor şi am fugit, fugit, spre copaci, fiindcă după copaci veneau alţi copaci, mai mulţi copaci, şi pe urmă pădurea.
Când am ajuns în pădure, departe de cei care te iau cu ei şi strigă, mi-am umplut gura cu lăstari fragezi şi cu apă vie şi mi-am umplut nasul cu toate mirosurile şi ochii cu toate lucrurile frumoase şi am găsit un cotlon să mă vâr şi să dorm şi să mă gândesc la mama şi la fratele meu. Mama şi fratele meu, pe care n-o să-i mai găsesc niciodată, fiindcă eram prea departe şi nu ştiam să mă-ntorc la ascunzişul meu de când mă născusem, în care mama mă pitulase. Fusese frumos că mama mi-a fost mamă. Şi fratele, frate. Dar nu mai aveam nevoie de mamă şi nu-mi aduceam prea bine aminte de fratele meu. În curând n-o să-mi mai aduc aminte nici de mama. Căci căprioarele au nevoie de mamă doar când se nasc şi sunt mici şi trebuie să înveţe. Şi fraţi au doar când sunt în acelaşi pântec şi când beau acelaşi lapte. Dar eu deja nu mai beau lapte.
Şi m-am gândit c-o să caut un grup de căprioare care să nu fie mame sau fraţi ai cuiva. O să caut o căprioară să-mi fie pereche. Pădurea o să îmi fie casă. Plină de lucruri bune şi de lucruri de mâncare şi de lucruri ocrotitoare şi de lucruri frumoase. Şi o să caut alţi căpriori, să-mi fie mai puţin teamă. Fiindcă teama a intrat în mine ca o boală. Totul mă speria şi fugeam mereu. Fugeam, fugeam şi teama nu se sfârşea niciodată. Şi schimbam cotlonul şi dormeam somnul neliniştit al celor care se tem de moarte. Dar n-am mai văzut animale fără păr, care strigă şi au labe ca nişte ramuri, decât după multe dimineţi şi înserări, când cunoscusem deja femelele şi mă luptasem cu masculi care-mi rodeau copacii şi apărasem bucata mea de pădure şi trăisem printre căprioare şi văzusem pui de căprioare şi copacii-şi pierduseră frunzele şi mâncarea se ascunsese şi se întărise şi se făcuse greu de mestecat şi apa se răcise şi se făcuse albă şi tare la marginile râului. Eram, într-o dimineaţă, singur şi mâncam iarbă tânără şi moale, acum din nou fragedă, şi nu voiam nici un mascul pe-aproape, voiam doar o femelă, pe masculi îi voiam departe, departe, la nevoie, i-aş fi omorât. Aerul avea mireasma dimineţii, o mireasmă fără aromă, ca apa, atât de bună, că n-o poţi povesti, şi sunetul crengilor înalte din copaci şi al păsărilor fericite, cântând. Şi, deodată, vântul s-a răsucit, ca un gât, şi atunci l-am simţit, mirosul urât, duhoarea îngrozitoare de fiară fără păr înfiptă în adâncul fricii mele. Şi sunetele pe care le scoteau. Dar de data asta nu strigau, aceştia nu strigau. Şi şoaptele lor m-au înfricoşat şi mai tare. Am ridicat capul, mi-am încordat spinarea, toată zbârlită. Voiam să ştiu unde sunt şi să ştiu încotro să fug, să fug întruna, să nu mă mai opresc niciodată. Să fug cum îmi spusese mama când m-am născut. Şi atunci, ţâşti! am pornit, ca norii, şi mai rapid! ca iepurii, şi mai rapid!, pădurea se mişca deasupra mea, sub mine, pământul tropotea, fugeam atât de repede, încât copacii se dădeau la o parte. Şi-atunci l-am auzit. Zgomotul. Bang. Cel mai îngrozitor pocnet auzit de mine vreodată, cel mai asurzitor, mai devastator. De parcă după pocnetul ăla avea să moară totul. De parcă n-avea să mai crească nici un lăstar, n-avea să mai cânte niciodată vreo pasăre, n-avea să mai cadă nici o ploaie, să mai răsară nici un soare. Un zgomot ca un dezastru. Şi-am gândit c-o să mor de zgomotul ăla. O să mor cu toate lucrurile care-o să moară după el. O să mor, căci zgomotul pe mine mă alesese. Adio, pădure. Adio, dimineţi. Adio, păsări. Adio, soare. Adio, căpriorule, care sunt eu. Adio, căprioarelor, care sunt celelalte.
