Era un băieţel tata, când a trecut pe la ei un grup de soldaţi republicani în retragere. Aveau câţiva soldaţi naţionali prizonieri. Au bătut la uşă şi le-au deschis. Au luat nişte cârnaţi şi brânză şi şuncă. Şi i-au zis celui mai mare dintre fraţi să-i însoţească şi să le-arate drumul spre Franţa. Şi el, ca prostul: „Iar să-mi pun espadrilele?“ L-au pus să şi le pună şi, când le-avea bine înnodate, un soldat i-a zis: „Ultima dată când ţi le pui.“ Le-a arătat drumul şi nu s-a mai întors. Tata a auzit împuşcăturile când i-au lichidat pe prizonieri şi pe fratele lui. Ce să facă, ajunşi în Franţa, cu o mână de prizonieri din cealaltă tabără? Era ultima ocazie să se răzbune, să ucidă, să verse sânge inamic.
Peste trei zile, povestea tata, au trecut trăgătorii din Ifni7. Familia toată ascunsă, toţi muţi ca nişte şoareci. Dar tata avea o soră, Teresa, ei îi ziceau Treseta, cam slabă de minte. Când au bătut maurii la uşă, Teresa, supărată că soldaţii dinainte îi omorâseră fratele cel mai mare, a apucat oala cu supă de pe foc, s-a dus la geamul cel mai de sus şi le-a turnat-o-n cap. Soldaţii au spart uşa şi i-au tăiat gâtul cu baioneta. Era furios rău tata.
Şi iată, Cristina intră în casă cu o grenadă.
— Tată, uite ce-am găsit, zice.
E fiica mea cea mare, are paisprezece ani.
— Drace! Unde-ai găsit-o?
— La râu.
— Ce făceai tu la râu?
— Aruncam cu pietre.
După şcoală, la aruncat cu pietre. Copil prostuţ.
— O scoatem imediat din casă, zic.
— Nu explodează.
— De unde ştii tu că nu explodează?
— Am golit-o, n-are dop.
— Dar de ce mi-aduci o grenadă acasă? strig.
Ieşim. O lăsăm pe pământ în mijlocul curţii. Cum mi-aduci tu o grenadă acasă, cap sec? Munţii ăştia-s înţesaţi de bucăţi de puşti, de gloanţe, grenade. La câţi metri ajunge explozia unei grenade? Cinci, şase, şapte? Ne îndepărtăm.
— Să nu mai vii niciodată cu-aşa ceva! îi spun.
N-am cum să-mi închipui câte cutii de grenade, şi pistoale, şi puşti, şi gloanţe, obuze şi chiar bucăţi de puşti o să-mi adune.
— Tată, nu-i nici un pericol.
Copil prost, fir-ar să fie, Dumnezeule!
Ţăranii au găsit mereu, peste tot, arme şi alte lucruri lăsate în urma lor de soldaţi. Şi ştii tu ce fac cu ele ţăranii deştepţi? Ştii tu ce făcea bunicul tău şi ce făceam eu dacă găseam aşa ceva? Întorceam capul în altă parte. Şi, dacă nu se putea, o-ngropam. O aruncam undeva într-o groapă dintr-un dig. Sau într-un mal abrupt. Şi gata. Nu-ţi pica bine să ţi-o găsească acasă. Cu cât ai mai puţin de-a face cu Garda Civilă, cu-atât mai bine. Pentru numele lui Dumnezeu, măi fată!
— Ce facem, tată? întreabă.
Proţăpiţi în mijlocul curţii în apusul de soare, cu grenada pe pământ, ca o ofrandă.
— Ne gândim, răspund. Şi, când am terminat de gândit, am zis: O duc la Garda Civilă.
— Vin şi eu.
— Nu.
— Eu am găsit-o şi vreau s-o duc eu la Garda Civilă, strigă, atât de hotărâtă, încât o-ntreb, eu pe ea, o fată de paisprezece ani:
— Eşti sigură că nu explodează?
— E goală. E o carapace de fier.
— N-o atinge! Fir-ar!
Mă apropii de bomba de mână încet, m-au trecut năduşelile.
— Nu se-ntâmplă nimic, tată.
Apune soarele şi lumina e tot mai rece. Împuşcătura trebuie să fi răsunat cu câtva timp în urmă şi Hilari e mort şi Jaume îl aburcă pe umeri.
Apuc grenada.
Repetă:
— Nu se-ntâmplă nimic.
Drace. Cu grenada în mână, pornesc, pe jos, apare taluzul şi trebuie să ocolim mărăcinii. Ea vine după mine. Deschid gardul electric. Ce chestie modernă, gardul electric! Modernă-modernă, dar gândită pentru munte. Drumul e plin de balegi de vacă, de pietre mari, ascuţite, în dreapta, copaci căzuţi.
— Ce facem? întreabă.
Nu răspund. Trecem pârâul, mic, pietros, şi-n faţa noastră se deschide, larg, câmpul. Mistreţii şi cârtiţele au scormonit pământul. Iarba-i înaltă. Soarele n-ajunge aici şi lumina-i albastră. La capătul câmpului ăsta e râul. Curge pe fundul văii, se-aude năvalnic. După râu, se-nalţă iarăşi muntele.
— Stai aici, îi zic.
