— Îmi pare rău.
Ştiu deja că-ţi pare rău, dar nu zic nimic fiindcă e bine că-ţi pare rău. Fiindcă trebuie să-ţi pară rău de nişte lucruri.
— Ai o listă cu lucrurile de care-ţi pare rău? întreb.
Schiţează doar un început de zâmbet, de parc-ar fi dureros să zâmbească. Şi apoi:
— Îmi pare rău de accident, zice. Îmi pare rău că Hilari a murit din vina mea. Îmi pare rău că mi-a fost prea frică să vin să-ţi spun că-mi pare rău. Îmi pare rău că n-am vrut să mă vezi aşa. Îmi pare rău c-am plecat şi nu m-am întors şi nu ţi-am spus că te iubeam, că te doream, nimic. Îmi pare rău că n-am avut curaj.
Şi-atunci iau foc. Răspund, cu arma în mână, înfuriată ca un munte:
— Îmi pare rău că nu te-ai întors şi-mi pare rău că mi-am dorit mereu să te-ntorci. Şi-mi pare rău că Hilari e mort din vina ta şi asta a distrus totul. Şi-mi pare rău că te iert, când te iert. Şi-mi pare rău că nu te iert, când nu te iert. Şi-mi pare rău că uneori nu-i de-ajuns să-ţi pară rău, cum uneori nu-i de-ajuns să iubeşti.
Şi o iau spre casă. Pun arma la loc în dulap. Aş vrea să căutăm căpriorul. Să nu se lumineze. Luna rotundă să rămână-n grădină, ca o pisică. Jaume să rămână-n grădină, ca o pisică. Să putem încerca să rostim toate lucrurile deodată. Ceştile, triste, sunt încă pe masa din bucătărie, în întuneric, şi câinele se duce-n dormitor fiindcă e timpul de dormit. Fiindcă dormeam şi-am fost trezite, şi-acum parcă noaptea asta n-o să se termine niciodată. Dar eu nu vreau să mă culc. Nu vreau să plece Jaume. Cu tot ce e de spus.
Mă-ntorc afară cu mâinile goale şi-nchid uşa de la intrare. Stau pe a doua treaptă a scării din faţa casei, sub cerul deschis şi sub noaptea neagră şi sub luna rotundă. Îi fac un semn din cap lui Jaume, e tot lângă maşină, să vină. Se-apropie şi se-aşază lângă mine şi, sub mirosul de bere şi de sudoare, simt altul cumplit de cât de plin de-amintiri este. Vreau să căutăm căpriorul. Vreau să-l căutăm mâine pe lumină şi să nu-l găsim. Să fi fugit toată noaptea. Să fugă acum. Să se-ascundă şi să trebuiască să-l căutăm ani de zile.
Întind palma, să-şi pună palma lui imensă peste a mea. Atât de suav, atât de-abia se-ating buricele degetelor.
— Vreau să-mi povesteşti tot, zic. Începând cu Hilari şi cu accidentul şi pe urmă tot restul, şi închisoarea. Şi ce faci acum. Şi, dacă nu vrei să-mi povesteşti, sau dacă nu ştii să-mi povesteşti, vreau să pleci.
Dă din cap că da.
–– Apoi vreau să-ţi povestesc eu toate lucrurile, continui.
Pe toate, pe fiecare în parte. Şi, când om termina, o să vedem cine suntem.
— Am cumpărat măcelăria, zic deodată, pe negândite, îmi scapă.
Şi el mi-apasă mâna pe care-o ţin întinsă, de parc-ar îmbrăţişa-o cu laba lui imensă.
— Mă gândeam c-o să vin şi n-o să vrei să mă vezi, zice. Îmi imaginam copiii tăi, dar nu le vedeam chipul. Stai bine aici, afară?
Sunt lucruri care nu se pot spune înăuntru.
— Cum poţi să-mi ierţi ultimii douăzeci şi cinci de ani? mă-ntreabă deodată.
Nu răspund şi nu-l privesc, dar îi ştiu expresia feţei. De durere şi de resemnare şi de suferinţă şi de câine plouat, şi-l privesc cu coada ochiului, rapid, e chipul pe care-l ştiam. Îmi îndrept ochii spre pomii din faţa casei.
— Cum poţi să mă ierţi?
Nişte păsări cântă ivirea zorilor, dar încă e noapte neagră. Şşşşt, zic în gând. El tace şi stă cu ochii aţintiţi pe frunze şi ramuri, în întunericul de departe, ca gura unui lup, ca gura unui câine.
Şi-acum va zice nişte lucruri. Cele care pot fi spuse înşirate unul după altul, ca pe-o sfoară. Cele pe care şi le-aminteşte, cele care ţâşnesc ca artificiile când vine timpul să le spui şi le poţi spune. Cele care trebuie smulse, cum smulgi cepele. Cele care trebuie spuse încet şi cele care trebuie spuse rar. Cele care ard. Cele care trebuie spuse privind copacii şi cele care trebuie spuse privind iarba şi cele care trebuie spuse privindu-ne mâinile, una deasupra celeilalte, şi apoi privindu-mă pe mine. Eu o să-l ascult. Pe urmă o să spun nişte lucruri. Cele pe care-o să le pot spune. Şi va veni lumina zilei. Întâi gri, apoi albastră, apoi galbenă.
Nota autoarei
Multe dintre legendele care apar în carte le-am descoperit pentru prima oară în Muntanyes maleïdes de Pep Coll.
Pentru „Numele femeilor“ am citit despre vrăjitoare şi procese de vrăjitorie în Orígens i evolució de la cacera de bruixes a Catalunya (segles XV–XVI) [Originea şi evoluţia vânătorii de vrăjitoare în Catalonia (secolele XV–XVI)] de Pau Castell Granados şi Un judici de bruixes a la Catalunya del Barroc: l’Esquirol 1619 [Un proces al vrăjitoarelor în Catalonia barocului: Esquirol 1619] de Jaume Crosas.
Personajul Evei, fetiţa republicană, este inspirat de fotografia familiei Gracia Bamala, publicată pentru prima oară la 18 februarie 1939 în revista franceză L’Illustration, cu titlul „Le cheminement douloureux“, într-un reportaj despre exilul republican intitulat „La tragédie espagnole, sur la frontière des Pyrénées“, al cărui autor nu este clar. În ce priveşte construcţia acestui personaj, îmi face plăcere să citez şi transcriptul documentarului Ni perdono, ni oblido [Nu iert şi nu uit] al lui Joan Giralt Filella.
Şi, în sfârşit, capitolul „Ursul“ nu ar fi cum este dacă Joan-Lluís Lluís nu ar fi scris El dia de l’ós. Iar „Zguduitura“ nu ar fi ce este dacă Mikel Aboitiz nu ar fi scris povestirea „Fundación mítica de Islandia“ pentru proiectul Notes on a Novel (That I Am Not Going to Write) or The Swimming Pool, or the Hair, the Herb and the Bread or the Tomato Plant.
Mulţumiri
Infinite mulţumiri, Oscar, mamă şi tată, Marta Garolera, Lluís Calvo, Irene Jaular, Lluís Bassaganya, Pol Ordeig, Xavier Castellana, Alexandra Laudo, Jan Ferrarons şi Mikel Aboitiz.
Cuprins
I
Fulgerul
Numele femeilor
Faţa de masă albă
Trâmbiţele morţii
II
Agutzil
Primul căprior
Scena
