— De marţi până sâmbătă.
— Lunea nu cumpără nimeni carne, am zis, şi asta a amuzat-o.
Şi-apoi am stat mult de vorbă, ne-am băut cafeaua, ne-am spus multe lucruri. Veneau unul după altul şi era ciudat, că ea vorbea doar despre ea şi despre câine şi nu zicea nimic despre altcineva şi nu se putea să nu mai fie cineva, iar eu n-am spus nimic despre cine eram înainte, nici despre accident, şi era aiurea, fiindcă tot ce sunt sunt din cauza accidentului şi i-am zis:
— Într-o zi o să-ţi povestesc, după ce mă recuperez.
Şi a ridicat ceaşca cu cafea ca într-un toast. Apoi am plecat şi câinele m-a însoţit jumătate din drum.
Şi, începând de-atunci, lunea o vizitam. Mai pe-nserate, căci dimineaţa mă plimbam cu mama şi ea pleca în munte cu Cristina, o vecină şi prietenă. Uneori mă duceam şi-n alte seri, nu luni, dar, când a venit primăvara, zilele de luni erau pentru mine ca sfârşitul săptămânii, ca un dar sau ca un desert şi uneori la cafea îmi dădea cireşe sau moşmoane sau piersici sau migdale şi eu nu-i spuneam că nu mai beau cafea, că beau doar fiindcă e de la ea şi fiindcă-mi place s-o vizitez. Şi vizitele astea erau cel mai omenesc şi cel mai constant şi mai lung şi mai liniştitor contact uman pe care-l aveam, în afară de mama. Mia are echilibrul jăraticului, te face să fii calm, te face să vrei din nou să râzi şi să bei cafea şi să vină vara, sau toamna, sau ce-o trebui să vină. Chipul ei este ca un pom, cu doi ochi ca două buburuze, şi gura, tăcută, şi respiră pace, până când, deodată, zice ceva caustic, de parc-ar fi fost acolo tot timpul un foc pe care eu nu-l observasem.
Şi într-o după-masă a scos o sticlă de whisky şi-a zis, azi facem carajillo22. Şi eu nu mai băusem whisky de-o veşnicie şi mi-am pus palmele pe masă şi am băut carajillo. Whisky-ul a deschis în mine o uşă şi i-am spus a fost odată când eu şi Clara dormeam în pat îmbrăţişaţi. A fost odată când doi bărbaţi ne-au intrat în casă. Şi unul avea pistol şi ne-au scos din pat şi ne-au pus în genunchi pe covor. Şi ţintea cu pistolul spre capul meu şi eu mi-l plecam ca un căţeluş şi Clara ţipa şi ţipetele omului le-acopereau pe-ale ei, fiindcă voia să ne sperie, dar deja eram speriaţi şi, cu-atâtea ţipete şi-atâta agitat pistolul deasupra capului meu, a tras şi glonţul a intrat şi-a ieşit din ţeasta mea. Şi atunci îi iau mâna şi i-o pun peste pasărea care e cicatricea de sub părul meu. Şi-n timp ce-o atinge o sărut şi atunci zice, aş putea să-ţi fiu mamă. Şi-n altă zi va zice, nu-s mama ta. Separat de lucrurile ce se vor petrece la mijloc. Şi, dacă m-ar fi avut la nouăsprezece ani, sau la optsprezece, nu ştiu, dar îmi închipui, mi-ar putea fi mamă. Dar nu va fi niciodată mama mea, chiar de-ar vrea ea şi aş vrea şi eu, dar eu nu vreau şi ea nu vrea. O sărut pe gură şi răspunde şi mă îmbrăţişează şi uneori mai sunt cum eram înainte. Şi alteori sunt ca şi cum n-aş fi fost niciodată cel care eram înainte, de parcă prin gaura din cap s-ar fi prelins tot.
22. Băutură tipică Spaniei şi unor ţări latino-americane, constând din cafea fierbinte, la care se adaugă un alcool tare.
Lluna
Cel mai mult îmi place când fluieră. Cu degetele-n gură. C-atunci eu fug. Fug cât de tare pot, şi sar, şi zbor, ca o pasăre, ca una de-alea mici pe care-mi place să le prind cu gura, că-s frumoase şi repezi, şi pe urmă să strâng din dinţi şi s-aud cum le trosnesc toate oasele. Când fluieră, fug pe iarbă şi peste garduri şi pietre. Spre fluierat. Zbor peste iarbă şi peste garduri şi pietre. Spre fluierat. Spre fluieratul care-i iese din gură, printre degete. Şi-aş fugi, şi-aş zbura şi peste maşină, dac-ar fi nevoie, şi peste casă, dac-ar fi nevoie, şi peste orice pericol. Pe deasupra, prin mijloc, printre toate piedicile. Ca vântul, că, dac-ar trebui s-o salvez, aş salva-o de toate relele. Aş rupe gâtul oricărui animal care i-ar vrea răul, oricărui om care i-ar vrea răul, oricărui lucru care i-ar face pielea de găină, ar face să-i bată inima tare, să asude de sudoarea fricii. I-aş sfâşia carnea cu dinţii şi sângele i-ar ţâşni şi eu aş muşca mai departe şi-aş sfâşia, cu botul cald de sânge şi colţii mai adânc înfipţi. De-aia fug, fără milă, s-o salvez, că m-a chemat c-un fluierat şi eu l-am înţeles. C-o iubesc. C-atunci când am ajuns la ea, e salvată. Şi, câteodată, când ajung, gâfâind, m-atinge blând pe frunte şi pe spinare şi-mi spune bravo, şi-mi spune lucruri frumoase pe care nu le-nţeleg, da-nţeleg. Şi-n atingerea asta e toată dragostea ei, şi-n fuga mea s-o salvez e toată dragostea mea.
Îmi plac, apoi, mâinile ei când mă mângâie. Şi-apoi îmi plac copiii. Cei care merg. Cei care ştiu toate jocurile şi râd şi au nişte mânuţe care mângâie ca nişte muşte curate. Cei care ne-au luat cepele din cerdac şi le-au zvârlit pe-acoperiş îmi plac şi ei. Îmi plac toţi, chiar şi cei abia născuţi, ca nişte ciuperci, la care nu-s lăsată nici măcar să mă uit. Toţi, doar cei care dau cu pietre-n mine, nu.
Cepele, culese de ea din grădină şi uscate pe masa de-afară, erau legate toate, gata de agăţat în cui. Şi au venit copiii. Ca la o petrecere. Şi râdeau şi eu ţopăiam în jurul lor, că veniseră să mă vadă. Băiatul simpatic cu capul rotund ca o minge, care mirosea a salam, a luat prima ceapă. Ca o joacă. Şi-atunci toţi ceilalţi au luat şi toţi ceilalţi au aruncat şi ei cu cepe. Şi, dacă aruncau c-o ceapă-n mine, mă duceam după ea şi-o muşcam şi zeama de ceapă-mi intra sub limbă, aspră, ca apa dintr-o baltă. Au aruncat cepele-n aer, sus, mai sus, şi-ncă şi mai sus, că ea nu era şi era distractiv. Că erau rotunde şi lucioase şi frumoase cepele, şi rămâneau lipite de-acoperiş şi se loveau de zidurile casei şi era o trăsnaie şi-un soi de ce nu e voie, şi toată curtea era plină de foi de ceapă, şi era palpitant şi amuzant de văzut. Şi eu eram atât de mulţumită că veniseră la mine toţi copiii din vecini, cu mirosul lor de biscuiţi şi de sucuri dulci, de-alea de care eu n-am voie, nu, Lluna, nu-i pentru tine, tu de-astea nu poţi să bei. Zilele când ea nu-i aici sunt lungi, aşa lungi, că par o-ntreagă viaţă. Mereu se-ntoarce, am învăţat deja că mereu se-ntoarce, dar câteodată mi-nchipui că nu mai vine şi-atunci sufăr. Şi plâng singură. Plâng, plâng şi plâng şi nu m-aude nimeni.
Când au terminat cepele, copiii au plecat. Nu m-am perpelit mult, că a sosit, şi eu hip hip ura! Săream de bucurie şi a coborât din maşină şi eu mă guduram pe lângă picioarele ei şi-atunci am văzut ce supărată era. Întâi s-a uitat la mine de parcă totul ar fi fost vina mea. Pe urmă a văzut cepele. Cepele zdrobite de faţadă. Şi n-avea cum fi vina mea. Se plimba printre foile de ceapă şi-şi punea mâna streaşină la ochi să se apere de soare şi să se uite la ardezia de pe casă şi să vadă toate cepele lipite şi zdrobite şi atunci i-am auzit, mult înainte să-i audă ea. Veneau iar copiii! Se-ntorceau, dar de data asta vorbeau încet, trişti. Şi, când i-am văzut, se ţineau de mâini. Veneau cu capu-n pământ şi nu mai râdeau. Au ajuns şi eu voiam să mă mai joc, să mă joc cu toţi, cu ea şi cu copiii, toţi împreună. Da-mprejurarea cerea mai multă asprime din partea mea şi m-am aşezat. Copiii s-au apropiat şi ea s-a dus spre ei, şi ei au spus că le pare rău, că le pare rău că i-au distrus toată ceapa, le pare aşa rău – cu codiţele între picioare – c-au aruncat cu cepe pe-acoperiş şi pe ziduri şi în grădină.
Şi ea le-a spus ceva cu vocea aia cu care-mi vorbeşte când nu pot să mă abţin şi rod pantofi sau gust din ce aruncă ea la gunoi. Şi-atunci ea i-a pus să adune resturile de cepe din grădină. Şi, când copiii au plecat, am hotărât să-i iertăm.
Al patrulea lucru care-mi place e să gust tot felul de lucruri. Trebuie să fiu atentă când gust, să fiu mută şi şireată, că ea mereu zice, tu, boabele tale, boabe, Lluna, şi uneori un os-două şi ceva resturi delicioase, da’ pepene, nu, pepene, nu! Şi pepenele e cel mai răcoritor dar din lume, şi pâine, nu, pâine, nu! Şi vin, nu, şi bere, nu, şi pietre, nu, şi caca, nu, şi eu vreau să gust tot, că orice lucru are un gust şi fiecare gust e altfel, chiar şi acelaşi lucru are diferite gusturi, şi eu vreau tot, chiar dacă ea zice, nu, asta, nu, asta, nu. Da’ eu vreau. Ei beau cafea şi le zic câinilor, nu, tu nu poţi să bei, da’ eu pot să beau orice. Şi cafea şi lichior, şi suc şi vin. Tot. Azi a venit bărbatul cu baston şi ei beau cafea. Şi whisky. Nu, nu-i pentru tine, Lluna, nu… zic şi râd. Şi râd şi mai mult şi, cu cât sorb mai multe pahare, mai mult se-apropie unul de altul. Şi-şi unesc gurile, ea şi bărbatul, ca un om care bea apă dintr-o fântână şi-i e sete, sete rău, şi foame, şi-apoi se ridică şi nu mai vor cafea. Când nu se uită, gust din cafea şi din lichior, încet, să nu sparg ceva, să nu fac zgomot, mmmmm… şi nu mai ştiu ce vreau: să beau cafea, acum, că pleacă, sau să rod bastonul, acum, că l-a lăsat singur, sau să mă duc cu ei, acum, că intră-n dormitor. Să beau cafea, să rod bastonul sau să… Intrăm în dormitor. Şi-şi dezvelesc pielea, pe care-o ţin mereu acoperită cu haine, parcă, neavând păr, le e foarte frig, şi-acum apar mirosuri. Mirosurile pe care le lasă te stârnesc, şi-mi plac, şi vreau să le gust. Sunt mirosuri de umezeală, că-n umezeală sunt toate mirosurile. Îşi scot hainele-n grabă. Sub braţe mirosurile sunt acre şi aspre. Pe sexe sunt tari şi înţepătoare şi-ţi pătrund în gură şi-n nas şi-aş vrea să le simt mai mult, şi-aş vrea să le gust, de frică să nu dispară, că mirosul sexelor trezeşte sete şi curiozitate şi dorinţă de-mpreunare. Pulpele au un miros nostim şi-nvălătucit, mult mai interesant decât al picioarelor, care e plicticos şi, de fapt, e mirosul pantofilor, mult mai amuzant să-i rozi pentru forma de şobolan, nu c-ar fi buni la gust sau miros.
Şi-apoi se-ating unul pe altul cu mâinile. Cu-aceleaşi mâini cu care m-ating pe mine. Şi se mângâie, cum mă mângâie pe mine pe cap, da’pe sâni, care-s plini ca ai vacilor şi nu ca ai câinilor sau pisicilor, şi pe fund, care-i palid, cum au animalele fără păr. Se mângâie cu forţă, ritmic, parc-ar căuta ceva îngropat. Şi sexele le cresc şi se fac roşii şi mirosul lor e acum şi mai bun şi mai umed. Şi eu sunt fericită că ei sunt fericiţi şi că mâinile lor sunt peste tot şi peste tot sunetele şi eu vreau să-mi intre mirosul adânc în bot şi să rămână mereu acolo. Vreau să vină un câine şi să ne-mpreunăm şi noi. Şi dau roată să-i văd şi să le văd sexele, care-s mereu ascunse şi, când nu-s ascunse, sunt mici şi liniştite şi maro. Şi-acum sunt umflate, şi ude, şi roşii, şi se mişcă, înăuntru, afară, înăuntru, afară, şi-acum le văd, şi-acum dispar, şi se-mbrăţişează cu burţile, nu din spate, şi eu vreau să-mi vâr botul pân-acolo unde-s împreunaţi, că, dacă mirosul e-aşa bun, şi gustul trebuie să fie şi ea se ridică şi m-apucă de gât şi mă târăşte. Eu aş vrea să rămân. Îi ling genunchii netezi şi mă dă afară. Şi, când sunt afară, ştiu deja, o să-nchidă uşa, şi-o-nchide. La-nceput rămân în faţa uşii, că zgomotele pe care le fac sunt plăcute şi că mi-s pline încă nările de miros. Da’ pe urmă mă gândesc că vântişorul de-afară o fi răcoros şi parcă deja văd şoriceii în ierburi, ieşind fiindcă noaptea-i liniştită şi răcoroasă. Şi parcă deja văd motanii ascunşi, aşteptându-i. Şi, dacă sunt motani ascunşi, motani răi, motani obraznici şi urâţi, motani scârboşi, trebuie omorâţi.
IV
Ursul
Sunt ursul. Sunt ursul. Suntem urşii. Am dormit somn lung şi ne-am trezit. Venim să luăm ce-i al nostru. Venim să cerem ce-i al nostru. Să răzbunăm ce era al nostru şi ne-a fost luat. Labele mele lovesc pământul. Treziţi-vă, voi, oameni, care ne-aţi vânat. Gura mi se deschide, crudă, şi ies răgete, răguşite, adânci, de animal furios. Tremuraţi, voi, oameni, care ne-aţi omorât, care ne-aţi jupuit şi ne-aţi alungat. Bărbaţi şi femei care, pe urmă, mândri de voi, liniştiţi, aţi râs. Aţi râs fiindcă eraţi curajoşi. Toţi împreună. Cu labele-alea pirpirii şi albe care ucid prin trădare. Aici eram noi. Primii. Mult înaintea bărbaţilor şi femeilor. Am ajuns primii şi munţii ăştia, frigul ăsta, cerul ăsta, pădurea asta şi râul ăsta şi tot ce se află în ele, peşti, frunze, era al nostru. Eram stăpânii. Apoi aţi venit voi. Voi, oamenii dezgustători care ucid ce nu mănâncă. Oamenii care vor totul, care iau totul. Aţi venit cu oile voastre fricoase, cu vacile voastre fricoase, cu caii voştri fricoşi. Şi aţi întemeiat sate la picioarele munţilor şi aţi zis, prădătorilor, că munţii-s ai voştri. Şi că noi eram străini, străini la noi acasă. Şi v-aţi pus pe ucis. Doar fiarele fricoase ucid ce nu mănâncă. Tremuraţi, fiare fricoase. Fiare care trăiţi în turmă. Duşmani. Gloată laşă şi asasină. Vă uitaţi la mine speriaţi, de sus de la castel, cei adunaţi acolo. Fugiţi în toate părţile, cârd de găini. Sar şi strig şi pun la pământ, ca pe-o oaie, un om. Se zbate sub greutatea trupului meu imens, urât şi sălbatic, cu miros puturos. Nu te mănânc, jiganie tremurândă. Nici de-aş fi mort de foame şi de tristeţe. Nici de m-aş fi trezit din cea mai lungă iarnă şi pe lume n-ar mai fi rămas nimic de mâncare, nu te-aş mânca. Vreau doar să te-nspăimânt. Strigă. Strigă. Mai tare. Strigă! Ne rostogolim pe pământ şi răsună împuşcăturile. Sunt orbit de cruzime. Orbit de emoţie. Orbit de foame după atâta somn. Orbit de lovituri în cap, orbit de violenţă. De trezirea fiarei în mine. Sat blestemat, satul meu. Foamea urşilor, când s-or trezi, o să vă-nghită pe toţi. O să ne-nghită pe toţi. Atât de-nfumuraţi. Râdeţi, cât mai puteţi să râdeţi. Strigaţi, cât mai puteţi să strigaţi. Urşii se vor trezi odată cu primăvara şi va fi o primăvară crudă. O primăvară exuberantă şi ucigătoare care va cere ce i se cuvine, aliată cu urşii, şi va recuceri câmpurile semănate şi pietrele îngrămădite una peste alta. Sihlele vă vor distruge opera. Verdeaţa vă va desface opera. Copacii, aliaţi cu timpul, iarba, aliată cu moartea. O, cum să nu, va veni ziua. Luaţi-vă adio. Când urşii vor reveni şi vor cere ce-i al lor, n-o să mai râdeţi. Când s-o termina iarna asta scârboasă, nesfârşită, şi noi, urşii, n-o să mai fim semnul unei primăveri prielnice vouă, ci al unei primăveri care vă scapă. Care vă împresoară şi vă alungă. N-o să mai cântaţi. Strig tare. Mugesc ca fiara blestemată care mă stăpâneşte, care mă posedă, în adâncul măruntaielor mele. Sunt frica voastră ce se trezeşte o dată pe an. Răsună împuşcăturile. Împuşcăturile ce-mi sunt prietene. Ca sătenii care-mi sunt prieteni. Care mi-ar fi prieteni dacă n-aş fi ursul. Eu azi sunt ursul şi n-am nici o milă, nici măcar de bătrâni. Beau zeama strugurilor de parc-ar fi miere şi mure moi. De parc-ar fi sânge de păstrăvi şi de oi. De parc-ar fi spaima celor care mor sub ghearele mele. Vreau trupuri mai multe sub trupul meu. Vreau lovituri de labe, şi ţipete, şi rostogoliri, strigăte şi sudoare, vreau oase şi carne. E datoria mea de urs. Un urs trebuie să fie crud. Un urs trebuie să fie temut şi trebuie să-şi facă bine treaba. Nebun de-atâta frică şi de-atâta furie şi de-atâta singurătate şi de-atâta omenie. Ursul trebuie să uite ce era înainte şi ce va fi pe urmă, să fie doar animal, să devină doar ursul, ursul mereu. Strig mai tare. Mai tare. Gheare-n sus, labe-n sus, braţe-n sus. Cumplită sărbătoare, superbă sărbătoare, sălbatică şi blestemată sărbătoare, sărbătoare de sat blestemat. Vecini ai mei. Tovarăşi ai mei. Voi m-aţi ales. Sunt ursul datorită vouă. Semăn teama datorită vouă. Onoarea atât de mare de-a fi ales. Sar şi mugesc coborând de la castel. Fugiţi din faţa mea toţi, bărbaţi şi femei. Vă ascundeţi în spatele meu toţi, bărbaţi, femei, copii. Plozii plâng. Satul se deschide ca o gură şi noi îl recucerim. Înhaţ un alt trup de om şi-i sorb frica. Satul era al nostru, înainte de-a fi sat. Înhaţ un trup de femeie şi-i sorb panica. Recucerim satul cum îl va recuceri sihla, când va sosi ceasul. Recucerim satul cum vom recuceri muntele, când va sosi ceasul.
Cristina
Mă plimb cu faţa toată neagră. Ţanţoşă ca un curcan. Nu-mi mai încap în piele. Mândră, de parcă faţa mi-ar fi un drapel făcut din funingine şi din ulei. Fluturând după luptă emblema curajului meu. Nemernicul de Jean-Claude, dragul de Jean-Claude, japiţa de Jean-Claude! Prietenul meu Jean-Claude! El m-a zvârlit la pământ. A apărut în mijlocul mulţimii, cu cei trei vânători, şi mi-a aruncat de două ori bastonul. Toţi cântam: Lala-lalalala, la-la-lalala! Eu şi Jean-Claude dansam. Mi s-a-ncălzit inima, fiindcă rareori aruncă unei femei bastonul. Eu mereu îi zic, când o s-avem o femeie ursoaică? Şi el îmi răspunde, da, asta trebuie să se schimbe. Dansam, sau făceam ceva de genul ăsta, săream, ca nişe copii, fugind, mugind şi aruncând băţul de colo-colo, tot negru şi unsuros. Mi se tăia respiraţia. Mi-am văzut copiii cu coada ochiului, speriaţi, în mulţimea împrăştiată, nehotărâţi între impulsul de-a o lua la fugă şi cel de a-şi salva mama. Şi-atunci Jean-Claude s-a aruncat peste mine strigând ca un nebun, m-a trântit la pământ, s-a aruncat el primul, ca o pernă făcută din oase şi murdărie, şi m-a târât şi pe mine. Vânătorii au tras în aer şi noi doi ne-am rostogolit zece-doisprezece metri buni pe panta de la castel. Copiii mei se ascundeau după Mia şi Alícia, care filma căderea. Jean-Claude este ursul anul ăsta. Şi eu m-am plimbat în faţa tuturor, tot timpul, fără teamă, să fiu sigură că mă vede şi mă aruncă la pământ. În sfârşit, un an când cunosc ursul!
Când terminăm cu rostogolirea, Jean-Claude mă mânjeşte pe obraji cu funingine. Sosesc vânătorii şi ne dau vin din ploştile lor. Îi pun şi mai multă funingine şi mai mult ulei în mâini şi se unge pe braţe, pe faţă, pe gât. Mă ridică. E sărbătoarea ursului la Prats de Molló. Vânătorii îi spun lui Jean-Claude pe cine să atace acum. Sunt toţi chercheliţi bine. Şi noi. Nu-mi aminteam cât de primitiv, de frumos şi amuzant şi excitant e totul. Sunt ani de când n-am mai venit. Alícia n-a fost niciodată. De-asta m-am fâţâit în faţă tot timpul. Să vadă ce curajoasă soţie are. Mia sigur că mai fusese, cu Jaume. O dată, demult. Dar despre Jaume, nici o vorbă.
Când ursul pleacă, copiii vin la mine şi Pere mă-ntreabă, mamă, eşti bine? Îl sărut ca să-l mânjesc de funingine, dar uleiul se usucă repede şi nu prea mai murdăreşte. Pere râde şi-şi trece mâinile peste faţă. Júlia i-o atinge şi priveşte totul cu un amestec de teroare şi amuzament, de parcă am înnebunit toţi. Copiii mei sunt superbi. Cei doi copii ai mei, ieşiţi împreună din mine, unul după altul, ca o picătură de apă de mare şi una de munte. Încreţiţi şi maronii ca două maimuţe. Alícia-mi zicea, ne-ai făcut mame, ne-ai făcut mame! şi le sprijinea spinăruşa cu mâinile în timp ce sugeau fiecare la câte-un sân. Pere şi Júlia râd mai tare, îşi pun mâna la gură, înaintează şi pe urmă dau înapoi, că unul din cei trei urşi aleargă prin spate. Se-agaţă o secundă de jerseul meu. De parc-ar fi iarăşi mici. Ce nebuni, zic ei. Mama, nebună de legat. Orgolioşi un pic. Ce bestial. Şi eu mă umplu de aerul proaspăt şi fericit al acestei zile.
După rostogolire, privind cei trei urşi culcaţi la pământ şi copiii alergând, cu cerul atât de albastru şi aerul atât de proaspăt şi soarele atât de cald, îmi zic că bine-am făcut că ne-am întors. N-a fost o decizie uşoară, dar am făcut bine că ne-am întors. Şi eu, şi Carla, sora mea, am plecat de-aici, întâi ea, căci e mai mare cu patru ani, apoi eu, cum am împlinit optsprezece ani, cu o dorinţă nebună de fugă. Sătulă de munţii ăştia şi de părinţi şi de ţărani şi de vecini şi de orăşelele astea mici, goale, fără discoteci, fără alte muzee decât cele cu eternul romanic. Parcă ţinută în lesă. Cu atâtea cutii, de nu mai încăpeau în casă, pline de grenade şi gloanţe şi bucăţi de puşti. Sătulă de-atât bătut munţii. Munţii prieteni. Eu şi Jean-Claude aşa ne-am petrecut adolescenţa, sus, jos, pe munte, strângând resturi de arme. Fiindcă faci paisprezece, cincisprezece, şaisprezece, şaptesprezece ani, şi doar la asta ţi-e gândul, s-o iei din loc. Să pleci de-aici. Să cunoşti oameni care-au avut ce vedea. De-adevărat. Să vezi şi tu. Te-ai încurcat cu jumătate din băieţii din sat şi n-a ieşit nici cea mai mică scânteie. Nimic din ce are să-ţi ofere vreunul nu te interesează. Şi locul ăsta te-apasă ca o lespede, ca o vacă în braţe. Totul atât de mic, totul la fel. Nu doream decât să fiu în altă parte. Mi-am dorit o motocicletă, evident, nu mi-au cumpărat niciodată. Mi-am dorit maşină şi pe-aici ţi-e drumul! Adio! Dar, vorba aia, baţi ce baţi lumea şi tot acasă ajungi. Şi atunci, într-o zi, după douăzeci şi ceva de ani, te-aşezi la masă cu soţia, aveţi doi gemeni de cinci ani, cu ochii de culori diferite. Adorabili. Amândoi. Unul bate spre galben, altul spre verde. Şi Alícia-ţi zice, eu cred c-aş putea să trăiesc acolo, în satul tău. Barceloneza asta minunată! Şi cântăreşti bine, şi-ţi zici că şi tu ai putea să te întorci acasă. Cristina cea de optsprezece ani o să-ncerce să te stranguleze, dar tu, la treizeci şi nouă de ani ai tăi, ai putea. Şi părinţii mereu au zis să aranjeze etajul pentru voi. Şi copiii-s mici, nu-i prea târziu să schimbe şcoala şi mediul. Şi tu te-ai săturat de Barcelona, cum te-ai săturat şi de micuţul apartament din Sants. A fost bine cât a fost, dar poate e vremea. Şi apoi Alíciei i se oferă un post la liceul din Ripoll şi iată ocazia. După douăzeci şi unu de ani, Cristina, cu soţia şi copiii, se întoarce acasă.
Júliei, cea mare, mai mare cu trei minute, îi place istoria, ca mie. Istoria pe jumătate îngropată sub picioarele noastre. E tare ca un taur fetiţa asta, nu oboseşte şi nu se plânge, chiar dacă urci şi cobori culmi cinci ore. Dar eu văd bine că grenadele şi armele din timpul retragerii, plăcerea mea, ce am colecţionat eu toată viaţa, pe ea o lasă rece. Războiul Civil, plictiseală! Ea, aşezările iberice. Ea, cuiele sandalelor romane. Ea, cuţitul celtic pe care l-am găsit. Anticii, zice. Anticii. Şi mai e Pere, nerăbdătorul, care vrea tot acum şi aici, să te strâmbi de râs. Care-mi zice, mamă, vreau să vin cu tine să găsim revolvere. Sau Cris, uneori îmi zice Cris şi nu ştiu dacă-mi place sau nu-mi place. Cris, vreau să vin cu tine să găsim revolvere. Şi eu îi spun că revolverele-s greu de găsit, o să găsim poate gloanţe sau cel mult grenade. Trebuie să fii prea norocos să găseşti un revolver dacă te duci la căutat o dată la doi ani. Că doar perseverenţa umple cutiile. Soldaţii care fugeau, doar dacă se gândeau să se-aşeze, se şi trezeau cu nişte gloanţe. Şi grenade, peste tot. Ochii mei de vultur văd chiar de n-ar vrea gloanţele şi grenadele. Nu şi-au pierdut agerimea. Chiar dacă grenada pare mai piatră decât cele din râu. Dar revolvere… O, revolverele şi piesele de mitralieră şi puştile sunt altceva. Sunt ca trufele.
Nu-mi dădusem seama ce dor mi-era de toate astea. Că toate astea realmente-mi plăceau. Când am plecat, vreau să spun. Că nu doar o evadare era căutarea şi colecţionarea de arme ruginite şi gloanţe şi grenade şi centuri şi tabachere şi tot ce-au aruncat oamenii ăia trişti şi disperaţi care străbăteau munţii ăştia când au pierdut războiul. Aşa l-am cunoscut pe Jean-Claude. În pădure. El, da, avea motocicletă şi mergea oriunde voia. Ne-am întâlnit în mijlocul pădurii. Tineri, foarte tineri. Şi generosul Jean-Claude mi-a zis, uite ce-am găsit. Întâi în franceză, pe urmă în catalană. Şi mi-a arătat un revolver mic, de buzunar. Magnific. Atât de frumos, că eu nu i l-aş fi arătat nici tatei. El avea un revolver şi eu un detector de metale. Cred că detectorul l-a atras mai mult decât farmecul meu. Şi-am vorbit, am tot vorbit, şi-am căutat şi găsit grenade şi gloanţe. Jean-Claude nu folosise niciodată un detector şi eu l-am învăţat cântecul, un bip şi-un ton şi-un sunet altfel pentru fiecare metal. La sfârşitul zilei mi-a dat revolverul. Încă-l am. Prostănac. A crezut c-o să ne cuplăm. Ne-am giugiulit, am făcut-o de câteva ori, eh, dar nimic. Acum e naşul copiilor mei. Mi-am petrecut ani, de la paisprezece la optsprezece, cocoţată pe motocicletă în spatele lui, fără cască, hurducăindu-ne pe drumuri în sus şi-n jos. Greblând pădurile, ca două capre, şi cumpărând în neştire cutii de plastic de la „Totul la 100 de pesete“, umplute apoi cu gloanţe şi grenade şi bucăţi de arme. Şi, când am plecat, i-am dăruit detectorul de metale. Şi nu ştiu dacă plângea că plec eu sau de cadoul generos. De-aia acum, când tata zice că-şi doreşte o dronă, vreau să i-o cumpăr. Una cu cameră de filmat. S-o înalţe pe creastă până la râu şi să străbată tot muntele şi, o, uite unde-s vitele, o, ce de lucruri vezi, zice. Să măture cu privirea terenul şi drumurile, susţine. Şi Pere-i zice, bunicule, precis că-n prima zi îţi pică drona-n râu. Bietul tata, care a aruncat un purcoi de bani pe detectorul meu de metale.
Coborâm mai departe cu mulţimea murdară de funingine. Şi, când trebuie să ne oprim, de-atâta lume care se-nghesuie la intrarea în oraş, Alícia mă ia de gât. Să exersăm, îmi zicea ieri. Cristina, dacă mă pune la pământ ursul, te sugrum, zicea. Eu râdeam. Copiii râdeau. Să nu-ţi fie frică, îi explicam, ursul n-aruncă la pământ decât pe cei care vor şi-i cunoaşte. Am coborât pe pajiştea de lângă râu, plină de zăpadă. De-o palmă şi jumătate. Azi, dincolo, în partea franceză, aproape nu-i nici urmă. Am fost urs. Aaaaaggghhhh, strigam şi-i strângeam într-o îmbrăţişare mortală. Cu toată puterea braţelor mele şi mă aruncam la pământ cu faţa-n sus, trăgându-i peste mine. Râdeau ca nebunii. Adrenalină în cap. Aaaaaggghhhh, făceam eu. Aaaaaaahhhhh, făceau ei.
Vine la mine Mia, zice, Cristina, fac pe mine. Şi eu! După atâta bere. Copii, mergem să facem pipi? Gemenii n-au nevoie. Nici Alícia. Eu şi Mia ne depărtăm de oameni. Coborâm pe pavaj în direcţia opusă urşilor. Coada la baruri e nesfârşită. Coborâm mai departe, traversăm piaţa, unde unii beau pastis, să-şi recapete forţele. Castanii, primăria. Înainte de pod o luăm la stânga, în jos, pe drumul spre piscină. Peste tot sunt maşini parcate. Atât de-nghesuite, că par o barieră. Nu mai pot! strigă Mia. Ne ducem în spatele unui jeep înalt, negru. Scot un pachet cu şerveţele de hârtie. Unul mie, unul ei. Ne tragem pantalonii şi chiloţii şi, cu coapsele albe lângă pământ, scoatem două şuvoaie, pissss. Ne amuză intimitatea momentului, şi vocile de fond, şi faţa stăpânului jeepului dacă ne-ar prinde…
La scurt timp după ce m-am întors am întrebat-o pe Mia dacă vrea să vină cu mine pe munte lunea dimineaţa. Îmi place să umblu prin pădure, dar, curios, îmi place mai mult cu tovarăş. Aveam disperată nevoie de-un alt prieten aici sus. S-a uitat la mine de parcă venisem de pe altă planetă. Să-ncepem săptămâna cu dreptul, am zis. Ştiam că lunea închide măcelăria, iar eu lucrez de-acasă, îmi fac şi desfac programul cum vreau. Putem să-ncercăm, a zis. Şi-am încercat şi acum o facem în fiecare luni. Cu religiozitate. Chiar şi în lunea Paştelui. Nu ne cunoşteam prea bine, eu şi Mia, înainte să mă-ntorc. Nu foarte bine. Ne ştiam ca vecine. De când eram mici. De când eu eram o fetiţă şi ea o adolescentă, apoi o femeie tânără. Era frumoasă. De-o frumuseţe de care nu-ţi dădeai seama dacă n-o priveai cu atenţie. Eu aş fi vrut să semăn niţel cu ea, frumoasă, dar curajoasă, cu braţe rotunde şi senzuale, şi aş fi vrut să am un iubit ca Jaume, să mă iubească cum se iubeau ei doi. Sau nu. Jaume, nu. Îmi plăcea Mia. Îmi plăcea la nebunie, înainte să-nţeleg. Mia are ceva senzual. Foarte intim. Care te face să-ţi doreşti să-ţi dea atenţie. Îmi place şi-acum, dar nu sexual, acum nu. Alícia e iubirea mea eternă. Infinită. Mama copiilor mei. Cu Mia am devenit prietene bune. Chiar dacă într-o zi îţi poate spune brusc, aproape agresivă, foarte serios, de-o seriozitate rece ca un cuţit: „Nu, nu vreau să vorbeşti despre Jaume. N-are rost.“ Şi te lasă aşa, cu sufletul la gură, îngrozit că ai dat buzna în casa altuia. Cu o tonă de întrebări de pus, cum am eu. Întrebări despre vremea când se iubeau. Despre setea de dragoste pe care mi-au trezit-o de mică. Despre moartea lui Hilari. Despre unde-i acum Jaume. Şi dacă s-au mai văzut. Toată curiozitatea care mă roade şi lasă brazde în mine, ca un vierme. E deşteaptă Mia, a ales munţii. Şi nu se plânge. Deşi toată povestea cu Jaume e o nenorocire. Şi moartea lui Hilari, o porcărie. Un dezastru. Mai bine nu te gândeşti.
Dar sunt foarte simpatici Mia şi Jean-Claude. Alături, vreau să zic. Când sunt la noi, la cină, şi stăm apoi mult de vorbă, în jurul unei sticle de ratafia23, şi Mia îşi exersează franceza. Compară cuvinte. Cum se spune finestra în franceză? îl întreabă. Fenêtre, răspunde Jean-Claude. Evident, fenêtre. Cum se spune aixeta? Robinet. Drăguţ, robinet. Nu se-nţelege, dar se-nţelege, robinet. Jean-Claude şi sfânta lui răbdare. Şi eu îi strecor Miei: Şi Jean-Claude, ce? Şi ea dă din mâini de parc-ar alunga muşte. Jean-Claude, nimic. De-un timp se vede cu un vecin tânăr Mia. Nu prea vorbeşte despre el, dar uneori îl întâlnesc, lunea, când venim de la plimbare. Un băiat ciudat. Merge cu un baston. E frumos, Oriol îl cheamă. Şi, asta-i, dacă n-ar părea fericită, aş zice ceva, dar pare fericită şi nu zic nimic.
Mi-a povestit înainte să-mi arunce: „Nu. Nu vreau să vorbeşti despre Jaume. N-are rost.“ A şoptit: „Vă ziceam spiriduşii pădurii şi ne prefăceam că sunteţi magici.“ Şi am râs amândouă, un râs copilăresc şi jenat, căci ştiam despre ce vorbea. Râsul celor care se ştiu cu musca pe căciulă. „Că purtaţi noroc.“ Râsul copiilor care aleargă pe graniţa dintre ce ştiu, ce nu ştiu şi ce bănuiesc. Murea de ruşine că ne lăsau să-i privim. Mie mi-era la fel de ruşine să recunosc că-i privisem. Ea şi Jaume se-mbrăţişau şi se sărutau şi se dezbrăcau în pădure. Iar eu şi soră-mea, Carla, ne ascundeam şi ne uitam la ei. Şi-nţelegeam şi nu-nţelegeam. Dar, dacă e să mărturisesc, înţelegeam mai mult decât arătam. Ce frumoşi erau! Şi pielea le era aşa albă! ca marmura. Felul în care se mişcau ne trezea o emoţie pe care încă n-o situam. Era un joc. O ucenicie. O nouă treaptă, de la jocul de-a spionat părinţii la jocul de-a spionat vecinii când se duceau în pădure să se mângâie. Ce ruşine! Unii mai mult, alţii mai puţin, toţi am făcut ceva de genul ăsta în copilărie. Ce ruşine! Dar mărturisirea spionajului în pădure ne-a apropiat, de parcă am fi fost prietene dinainte şi-am fi împărtăşit ceva, o intimitate, eu şi Mia. O afecţiune solidă şi liniştită şi caldă, pe care nici răceala din „Destul. Nu vreau să vorbeşti despre Jaume. N-are rost“ n-a făcut-o să se clatine. De acord. Deci nu vorbim, am zis. Să vorbim despre Jean-Claude şi am făcut-o să râdă şi să mă bată peste braţ. Să vorbim despre vreme. Să vorbim despre copiii mei. Despre soţie. Despre clubul de scriere creativă pe care tot zicem că vrem să-l fondăm şi nu-l fondăm niciodată.
După pipiul în spatele jeepului, o luăm înapoi în sus, spre oameni, îi căutăm pe Alícia şi pe copii. Sunt mulţumită. Şi niţeluş pilită. O iau de umeri şi o zgudui. Miaaaa!, strig. Cristinaaa!, răspunde. Acum o să vină frizerii, toţi în alb, şi o să tundă urşii.24
23. Lichior de nuci verzi tradiţional.
24. Capitolul, care clarifică şi sensul capitolului anterior, este legat de ancestralele credinţe şi practici păgâne care considerau ursul un strămoş tutelar al omului, simbol al puterii, înnoirii naturii, trecerii anotimpurilor. „Sărbătoarea ursului“, un fel de carnaval popular care celebrează victoria omului asupra fiarelor, se mai organizează astăzi pe 2 februarie (tradiţional, ziua ieşirii din hibernare) în trei sate catalane. Îşi are originea în legenda despre un urs feroce care a sechestrat o tânără din zonă. Vânat şi capturat, a fost înlănţuit în piaţa publică şi, tuns cu un fierăstrău drept pedeapsă, s-a transformat în om.
Dansul ovăzului
Mai iau o gură de bere. Finei nu-i place să bem la muncă, da’ seara asta Fina nu-i aici. Iar Quim, celălalt patron, frate-său, e afară, fumează-ntruna şi trimite mesaje şi nu se amestecă în nimic. Şi eu beau, că, dacă nu, în barul ăsta, timpul nu trece. Şi Núria bea, la tejghea, că, de n-ar face-o, ar sparge sticlele de bere-n capul ălora care vin şi se proptesc aici serile. Acum, la bar, suntem doar eu şi Núria. Eu gătesc. Trei-patru cârnaţi, trei-patru coaste la grătar, trei-patru cotlete de miel cu fasole boabe din conservă, trei-patru sendvişuri calde cu şuncă şi brânză, nişte ouă, cartofi, salată, pe urmă fac curat. Şi, când e tot lună, ies din bucătărie şi servesc bere, s-o ajut pe Núria. Eram trei, înainte. Núria, eu şi-a cincea roată la căruţă. Pe-a cincea roată la căruţă îl chema Moi. Era din Sant Hilari. Un terchea-berchea, după cum se uita la Núria când se-ntorcea cu spatele şi după cum vorbea şi gândea. Într-o zi era să-l omor, ticălosul, şi iar s-ajung la-nchisoare. Şi, Doamne, nu voiam să-l omor. Prăjeam pui pane şi cartofi congelaţi şi nenorocitul se fâţâia prin bucătărie, şi n-avea ce căuta-n bucătărie, da’ el cu mâna-n oale şi, pac, în gura scârboasă. Treaba lui era la bar, cu Núria. Da’ nu, idiotul voia să-şi vâre peste tot nasul, ca o hienă, să vadă ce-apucă, şi, cum sta ţeapăn, parcă de piatră, m-am împiedicat de el şi-am vărsat uleiul încins pe picior, şi azi mai am semn. Şi, nebun de durere, usturime, furie, am gândit, măi, pui de lele, e prima şi ultima oară când mă arzi, ultima oară când intri la mine-n bucătărie cu mutra asta de şobolan. Şi-am apucat mânerul tigăii cu mâinile-amândouă şi-am izbit cât am putut de tare-n perete. Nu voiam să-l pocnesc. Jur că nu voiam să-l pocnesc. Voiam să bag frica-n el. Şi-am nimerit în spinarea lui, nu-n perete. Cu năduf. Cu furie. Şi a căzut la pământ. Ca un sac. Lung şi umflat cum era. Şi-am crezut că l-am omorât. Şi m-am gândit, Dumnezeule, Jaume, ce-ai făcut? Şi am văzut un şir negru din scaune de plastic, şi comisariate cenuşii de poliţie, şi mers târşâit de poliţişti, şi dus târât de gărzi, şi geamuri groase, şi jeg la colţuri, şi faianţă ca la şcoală, ca la spital, dar de-un milion de ori mai tristă, dacă e posibil. De l-aş fi nimerit în cap sau în gât, l-aş fi omorât. Striga ca din gură de şarpe, hohotea, ca o hienă ce era, mugea ca un măgar, eşti nebun, îţi lipseşte o doagă, pui de căţea, zicea, cu ochii beliţi cât cepele, îngroziţi, că de-atâta spaimă pesemne nici nu simţea durerea. Şi-atunci, cu tigaia în mână, aplecat peste el, m-am gândit că una din două. Ori dau înapoi, îmi cer scuze, îi povesteşte Finei şi lui Quim şi tărăşenia se-ncheie şi eu mă umilesc, obligat să-i cer veşnic iertare, zilnic. Ori merg mai departe, mai fac câţiva paşi, că nu-l omorâsem, n-o să se poată mişca o săptămână, da’ e viu, mama lui. Şi m-am aplecat peste el şi i-am şoptit la ureche: „Prima oară când mai intri-n bucătăria mea, te omor.“ Şi iar a zis eşti nebun, nebun de legat, şi a doua zi s-a cărat. Şi acum la bar suntem doar eu şi Núria. Fina vine când şi când să dea ordine şi să bea gin tonic. Şi Quim vine să bea bere, să fumeze afară şi să trimită mesaje la femei. Şi suntem bine.
Mai iau o gură de bere. Cele mai bune cine le prepar pentru mine şi pentru Núria. Invers decât la toate restaurantele din lume, unde angajaţii primesc paste şi orez, de parc-ar fi porumbei, să-şi umfle burţile ieftine. Nu, acum, când mâncăm eu şi Núria, fac mâncăruri mai bune decât pentru ăia care plătesc. Îi prepar salate cu sos şi uneori cumpăr câte-un piept de raţă pentru noi doi. Din banii mei, dacă trebuie. Sau îi păstrez cotletul mai închis la culoare. Şi-i zic să nu mai fumeze atât, drace, parc-ar fi maică-sa. N-are nici douăşcinci de ani, ce-i trebuie să fumeze-atât? Aici toţi fumează, parcă interzisul fumatului în baruri şi pozele oribile de pe pachetele de ţigări n-ar fi ajuns aici niciodată. Şi plozii de treişpe ani fumează, ca idioţii. Chiar şi înăuntru, după ce închidem, pe la trei dimineaţa. Rămânem câţiva, sau numai eu şi Núria, să umplem frigiderele, şi-atunci fumăm şi bem. Până şi eu, cu toată greaţa ce-mi face, fumez. Dar dimineaţa mă scol tot devreme. C-am băut şi fumat sau nu. Plec pe munte sau fac ce-am de făcut. Că, dacă nu te scoli devreme şi nu te mişti, treburile-astea de noapte îţi putrezesc sufletul. Doar băut şi fumat şi poveşti cu nefericiţi. Mai rău ca la-nchisoare. Bine, nu-i adevărat. N-ar trebui să spun asta. Sunt lucruri bune aici. Întâi şi-ntâi Montseny25. Matagalls, Agudes, izvoarele… Apoi, oamenii, sunt oameni buni, chiar şi ăia de vin la bar. Fina ştie c-am făcut puşcărie fiindcă am omorât un om, şi-n alte părţi ar fi de-ajuns să nu te primească, aici nu. În al treilea rând, poţi să te duci unde vrei, când vrei, chiar dacă nu te duci. Să-ţi alegi când te scoli, când te caci, când mănânci. Dacă nu poţi s-alegi, viaţa ţi-e cam ca de câine. De-asta n-am eu câine, şi-mi plac animalele, dar un câine e sclavul stăpânului, el îi alege şi când mănâncă, şi când se cacă. Şi, pe deasupra, e obligat să-l iubească. Mai iau o gură. Muntele ăsta nu-i ca ăi de-acasă şi-n acelaşi timp seamănă cu ei mai mult ca mulţi alţi munţi, fiindcă toţi sunt lumea mea. Aaa, la oameni mă gândeam, oamenii din locu-ăsta uitat de lume îs oameni de treabă. Întorc cârnatul pentru Miquel Gras şi mai iau o gură. Chiar şi Fina, care nu mă lasă să beau, e fată bună, când n-are multe pe cap e chiar simpatică şi-al ei mi-s, şi trec anii şi totu-i bine. Miquel Gras, tipul cu cârnatul, mai bine şi-ar umple gura cu cârnaţi, cu fasole şi cu ce-ar mai încăpea decât să spună tâmpeniile pe care le spune, că parcă o deschide doar să facă din ţânţar armăsar, doar să bage zâzanie, doar să zică ce nu-l priveşte şi ce-a zis ăla despre ălalalt şi ce prostie a făcut în clipa aia. Târăşte după el un car de bazaconii şi aiureli. Dar are doi băieţi, două fete şi o droaie de nepoţi, că a trebuit să-şi vândă maşina şi să-şi ia furgonetă şi-mi închipui că, dacă tot cârdul ăsta de fii şi fiice şi nepoţi îl iubeşte, o fi ceva bun sub limba asta ascuţită. Şi iau cârnatul de pe foc. Azi e şi Montserrat, a mâncat un sendviş cu şuncă şi brânză şi trei farfurioare de măsline, ea singură. Montserrat râde la toate glumele, doar la alea despre pensionarea ei, nu. Că iese, că nu iese, la pensie, c-a dat de nu ştiu câte luni o petrecere de despărţire, chiar dacă încă lucrează, şi, dacă glumeşti pe chestia asta, se-nfurie şi pleacă fără să plătească, plăteşte data viitoare când tu nici nu-ţi mai aminteşti de glumă şi-atunci să vezi ce-ţi aud urechile. Şi mai sunt toţi flăcăii ăştia, nu-s oameni răi. Unii-s un pic mai afurisiţi. Dar în general vin să sporovăiască şi să se uite la meci şi să bea bere, una după alta şi, de mâncat, ce zic eu mâncare-mâncare, mănâncă doar ăi de vin de la antrenament, c-ajung morţi de foame. Şi veşnic vor burgeri. Acum vreun an au murit câţiva puşti de-ăştia şi oraşul nu şi-a revenit încă. Când începeau să vorbească despre asta, că oamenilor le place să vorbească despre lucruri triste şi macabre, eu plecam. Erau toţi băuţi, înghesuiţi într-o maşină, şi au ieşit din şosea şi au căzut în gol şi au murit toţi cinci. Şi oraşul ăsta-i micuţ, dacă nu-l cunoşti pe unul, îi cunoşti tatăl sau sora. Mi-i închipui în maşină râzând şi fumând şi făcând glume, cu-atâta sânge-n vine, atât de puţină suferinţă, atâtea motive de veselie şi-atâta viaţă. Şi mă gândesc la ce şi-or fi spus înainte să zboare maşina şi pam! Câteva clipe de durere, câteva clipe de spaimă, de-or fi avut timp să vină, şi pe urmă nimic.
Núria intră-n bucătărie şi zice:
— Jaume, nu dormi pe tine, şi zâmbeşte-ntr-un fel că nu ştii ce să-i răspunzi. Două fripturi cu cartofi, pentru Assumpta şi Marc Sala.
Şi eu îi răspund:
