— Mulţumesc, zice.
— Câinele mergea la etaj? o întreb.
— Nu prea.
— Vrei să-ţi spun unde era?
— Nu, răspunde hotărât.
Dau din cap că da. Unora din lucrurile astea le plac scările.
— La revedere, Mia.
Când Sió şi-a pierdut minţile, omul meu zicea că, uneori, ca să supravieţuieşti, trebuie s-arunci pământ peste amintiri, dar cine a suferit mult totdeauna aruncă prea mult. Agustí meditează mereu la ce ni s-a întâmplat aici tuturor. Caută cauza întâmplărilor. O analizează. E modul lui de a-şi găsi liniştea. Să înţeleagă lucrurile, oamenii. Dar nu toate pot fi înţelese, dragul meu.
Mă urc în maşină. Picături mici ca nişte ace cad pe geam. Nici fir de zăpadă, Tomàs Molina. Fac semn cu mâna de rămas-bun Miei, ea intră în casă, eu ies din curte. Strâng volanul, bag într-a doua, scaunul este moale, plăcut. Miroase a pin, de la odorizantul cumpărat de Agustí. Drumul nu-i asfaltat şi maşina mă zgâlţâie. Coasta muntelui rămâne pe stânga. La mijlocul distanţei până acasă, un băiat, cu părul negru şi baston. Încetinesc. Cine se plimbă pe vremea asta pe drumul ăsta? îmi zic. Cine e? Se duce la Mia. E tânăr. Şi-atunci ne-ncrucişăm. Dar, când trec pe lângă el, întorc capul repede, privesc departe de el, spre vale, spre munte, spre râu. Îl întorc brusc, şi-mi pare rău că nu-l salut, dar nu pot. Sunt obosită. Nu vreau să văd toate umbrele şi toate lucrurile triste agăţate în hainele lui.
21. Ca substantiv comun, cat. neus înseamnă „zăpadă, zăpezi“.
Frica
Zice, aş putea să-ţi fiu mamă. Şi-n altă zi zice, nu-s mama ta. Separat de ce se petrece între timp. Şi-n mine au sens toate lucrurile care n-au şi nu mai au toate cele care ar trebui să aibă. Fiindcă, dacă m-ar fi avut la nouăsprezece ani, sau la optsprezece, nu ştiu, dar îmi imaginez, mi-ar putea fi mamă. Şi fiindcă nu va fi niciodată mama mea, chiar de-ar vrea ea şi aş vrea şi eu, dar eu nu vreau şi ea nu vrea. Uneori încă sunt ca înainte. Şi-alteori sunt ca şi cum n-aş fi fost niciodată cel care eram înainte, de parcă prin gaura din cap s-ar fi prelins tot şi-ar fi rămas doar frica neagră şi umerii. Şi nu mă pot opri să privesc întunericul din ochiul care nu mai vede şi să ameţesc şi să mă gândesc că n-o să mai fiu niciodată cel care-am fost şi să mă gândesc că nu m-au ucis, dar m-au strivit pentru totdeauna. Şi să mă gândesc că va trebui să mor iarăşi, şi-atât de-nfricoşător e să mori, şi c-aş fi putut să mor atunci, să nu fiu nevoit s-o mai fac. Şi că n-aş fi cunoscut frica. Fiindcă sunt lucruri pe care nu vrei să le-nveţi, cu care n-ar trebui să te-nveţi, şi te-nveţi pentru totdeauna. Şi nu poţi face nimic, nu poţi dori nimic, nu poţi simţi nimic, de-atâta frică. Şi nu poţi fi din nou cum erai înainte, fiindcă înainte nu cunoşteai frica. Când te cuprinde frica, eşti terminat. Şi-atunci, ca să dormi, trebuie să iei pastile şi mâine, sau poimâine, s-o iei de la capăt.
Când vin pe la noi oaspeţi, le spun că ăsta e refugiul nostru, casa de la ţară, să ne inspirăm, să scriem romane, şi lucruri de genul ăsta. Şi râd, prietenii mei. Prietenii care au răbdare, căci oamenii obosesc repede s-aştepte să fii iar bine.
Voiam să vorbesc despre lucrurile bune de-aici, despre binele pe care ţi-l fac muntele şi aerul curat dacă învelişul creierului ţi-a fost zburat.
A fost odată când Clara şi cu mine dormeam în pat îmbrăţişaţi. A fost odată când doi bărbaţi ne-au intrat în casă. Şi unul avea pistol şi ne-au scos din pat şi ne-au pus în genunchi pe covor. Şi ţintea cu pistolul spre capul meu şi eu mi-l plecam ca un căţeluş, şi Clara ţipa, iar ţipetele omului le-acopereau pe-ale ei, fiindcă voia să ne sperie, dar eram deja speriaţi, şi-n atâtea ţipete şi-atât agitat pistolul deasupra capului meu, a tras, şi glonţul a intrat şi-a ieşit din ţeastă, şi bărbaţii au luat-o la fugă, iar Clara a sărit pe fereastră, că era joasă, să caute ajutor, şi eu am rămas pe covor, fiindcă şuierul glonţului îmi răsuna în creier şi fiindcă nu puteam să mă mişc şi nici măcar nu mi-a trecut prin cap c-aş putea să mă mişc.
Dar nu la asta voiam să mă gândesc. Voiam să mă gândesc la când am coborât din maşină şi casa mi s-a părut atât de frumoasă, în mijlocul coastei, atât de ascunsă, încât nu se-auzeau nici maşinile de pe şosea, ceva de basm, ca-n poveştile pe care mi le spunea mama când eram copil. Mama a fost cea care-a zis plecăm în munţi, ea a descoperit Can Grill şi a făcut bagajele pentru amândoi şi m-a urcat în maşină şi-n scurt timp eram aici. Fiindcă zgomotul din apartamentul din Barcelona, maşinile, şi toate clădirile şi colţurile de străzi şi strigătele şi râsetele oamenilor mă asaltau şi nu voiam să ies. Angoasa se umfla ca un burete când puneam piciorul pe trotuarele cenuşii, pietruite, cu gropi, neprotejate. Şi mama a zis, gata, şi-a zis că, dacă ne ducem într-un loc unde-s doar copaci, o să ies din casă.
Când m-am trezit, au zis că a fost un miracol. Şi toţi stăteau la picioarele patului şi curgeau întrebările şi mama cumpăra ziarul şi mi-arăta poze cu mine. Şi, când plecau, eu plângeam, că obosisem cumplit să-i văd şi să le spun trei-patru vorbe. Glonţul mi-a luat vederea la un ochi şi m-a lăsat puţin şchiop de piciorul stâng, care uneori mi se pare că nu-i al meu. Şi asta a fost. Şi doctorii ziceau c-am avut noroc. Prin gaura din cap mi-a ieşit şi iubirea. Poate de-aş fi iubit-o mai mult pe Clara, ei m-ar fi împuşcat în cap şi eu m-aş fi trezit şi-aş fi iubit-o şi mai mult. Dar, când m-am trezit, nu mai voiam s-o iubesc. Clara plângea la picioarele patului când i-am spus că n-o mai iubesc şi apoi, când mama a venit de la o cafea, a plecat. Ştiu c-o mai sună când şi când pe mama. Îi doresc numai bine, dar nu vreau să am grijă de ea. Vreau să zic nu s-o apăr de bărbaţi care ne intră-n casă. Dar să-mi fac griji, s-o-ntreb cum i-a fost ziua, să mă gândesc la ea şi la lucruri de făcut împreună. Acum nu vreau decât să fiu singur. De-aia mi-a plăcut casa, că e-n pustietate, nu vezi nimic altceva. E cu faţa spre vale şi pe creasta de dincolo de vale sunt doar păduri şi păşuni. Râul trece pe sub picioarele noastre şi, dacă stai liniştit, îl auzi. Casa are un cadran solar pe faţadă, eu nu ştiu să-l citesc, trebuie făcute nişte calcule, se pare. Şi are şi-un mic şi inutil balcon. Şi etaj. Şi o bucătărie toată din lemn, cu un tavan aşa jos, că atingi bârnele cu părul. Are o cămară micuţă şi nişte ferestre mici, să nu intre frigul, şi un cămin făcut din piatră de-un gri argintiu, în care aprind mereu focul, fiindcă-i plăcut să priveşti focul. Şi etajul cu baia şi cu podele toate din lemn, care gem şi când calci pe ele şi când nu calci, şi cu canapele şi fotolii roz şi roşu şi covoare roşii. Lemnul geme tot timpul, se umflă şi se strânge şi eu cred că, dacă ar intra cineva, l-am auzi înainte s-ajungă la dormitoare. Sus sunt şi duşul şi toaleta, separate, şi camera unde doarme mama şi camera unde dorm eu, şi-n sala cu fotolii alt cămin, în care nu fac focul aproape niciodată, să n-am grijă de două.
Ne plimbăm în fiecare zi. Eu şi mama. O luăm pe poteca care pleacă din faţa casei, cu ierburi înalte, pe urmă în jos, pe cărările vitelor, alteori pe-ale oamenilor, ca un zigzag care duce până la malul râului. Uneori trebuie să ne facem drum printre rugi şi urzici şi crengi şi mai este şi un gard electric pentru vite, trebuie deschis şi închis la loc. E plin de balegi drumul. Râul se cheamă Ritort, un nume frumos, şi e foarte rece şi coboară rapid, eu mi-l imaginez ca pe-o limbă curată ce linge toate pietrele. Când merg cu mama nu arunc pietre-n apă, că nu-i place, dar când mă duc singur arunc o vreme şi pietrele se izbesc de fund şi sar, cinci ricoşeuri mi-au reuşit cel mai mult, un record considerabil.
Dacă-n loc s-o iei în jos, o apuci în sus, dai de cei mai apropiaţi vecini. O casă cu numele de Matavaques – asta-nseamnă „omoară vaci“, nu, nu inventez. Eu am zis, să-ncercăm şi drumul ăsta. Unul care o lua în sus, ca acelea de vaci. Trebuia să te prinzi de copaci, atât de-abrupt. Dar, Oriol! a exclamat mama, că se temea că n-o să pot să fac faţă cu piciorul meu, dar eu simţeam că da, pot, că mă plictisisem de-atât mers la râu. Şi, când am ajuns sus, am văzut că eram în spatele unei case, era o grădină. Trebuia sărit un gard şi eu am zis, hai să plecăm, şi mama a zis, nu, măi omule, dacă tot am ajuns, hai să dăm bună ziua. Şi eu am zis, mamă, dar aici e-n spate şi poate speriem oamenii. Şi mama a zis, nu, măi omule, nu. Mereu zice nu, măi omule, nu, şi face cum vrea. Am zis, mamă, nu poţi să intri într-o casă prin uşa din spate! Atunci, nu veni! a zis. Şi a sărit prima gardul şi m-a ajutat să-l sar şi eu. Ea, care la-nceput zisese îngrijorată dar, Oriol! Am mers de jur împrejurul grădinii, am văzut ceapă, andive, salată şi-atât. O iarbă mare şi aspră, deloc frumoasă, parcă de capul ei crescută, nu într-o grădină, ajungea până lângă casă. Şi-atunci a apărut câinele. Un câine mare cu păr lung, alb, şi două pete negre, una pe spate, ca o şa, alta pe faţă, deasupra unui ochi, ca un pirat. A venit în goană când ne-a văzut şi lătra ca nebunul, lătra întruna, în faţa noastră, nemişcat, cu spinarea dreaptă, să nu înaintăm. Eu m-am lăsat încet pe vine şi am dat drumul bastonului. Şi-atunci a apărut femeia şi a strigat Lluna, şşşt! şi câinele a mai lătrat de două ori şi a tăcut. Femeia s-a apropiat şi s-a uitat, fără o vorbă, la cei doi străini care ieşeau din grădina ei. Atunci eu am zis, bună ziua şi scuzaţi-ne, şi mama i-a explicat că am închiriat Can Grill şi femeia a zis aha şi i-a dat câinelui o palmă pe spinare. Şi au vorbit un timp despre munţi, despre oraş, despre impresiile mamei, şi femeia a zis că ea lucrează la măcelărie şi mama a zis c-o să ne ducem să cumpărăm carne, sigur, şi-n timp ce vorbeau eu priveam femeia. Avea nişte ochi strălucitori. Frumoşi. Atât de frumoşi, că-ţi doreai ca ei să te privească şi ea să-ţi vorbească, fiindcă nu zâmbea, dar ochii-i erau atât de strălucitori, că parcă zâmbeau pe dinăuntru. Restul feţei era aspru, nu că n-ar fi fost frumoasă, dar avea nişte trăsături ca de animal mare, de cal sau de vacă, dar ochii-i erau nespus de frumoşi şi poate chipul, nefiind aşa frumos ca ochii, îi făcea ochii şi mai frumoşi şi, nefiind ea aşa frumoasă şi nezâmbind şi vorbind aşa puţin, te făcea să-ţi doreşti să-ţi spună mai multe. Era mai tânără decât mama, să fi avut cincizeci de ani, poate mai mult, poate mai puţin. Purta o bluză albastră cu mânecă scurtă şi braţele-i rotunde erau pline de pistrui. Părul avea exact aceeaşi culoare ca ochii. Şi eu îi priveam tot timpul şi-aproape mă-nspăimântau când mă priveau. Atunci ea ne-a întins mâna şi-a zis că o cheamă Mia şi câinele ni se plimba printre picioare şi ea a zis lăsaţi-o să vă miroasă pe-ndelete, că aşa o să vă recunoască. Şi apoi ne-a invitat la o cafea şi mama a zis nu, mulţumim, poate altă dată. Şi ea a zis, bine, altă dată. Şi mama iar a zis c-o să ne ducem la măcelărie şi a-ntrebat, arătând spre găini, dacă vinde şi ouă şi Mia a zis că da, dar nu de la găinile ei. Şi am plecat, acum pe drumul din faţă, că n-am mai îndrăznit s-o luăm iarăşi prin grădină. Şi când, pe drum, acum mai lung şi mai uşor decât urcuşul pieptiş prin munte, mama a zis că-i plăcuse vecina, eu am zis că şi mie.
Şi ne-am dus la măcelărie. Şi am văzut că vindea şi lapte, şi brânzeturi, şi fructe uscate, şi biscuiţi, şi paste şi am cumpărat o mulţime de lucruri. În măcelărie plutea un miros bun, de carne crudă, de biftec de pui şi de cârnaţi, un miros plăcut, delicios. Şi mama zicea cinci sute de grame de carne tocată şi câteva costiţe de porc, să facem tocană şi bla bla bla. Eu muream de ruşine. Parcă n-aş fi vrut să fiu acolo, la treizeci şi trei de ani ai mei, la cumpărat carne tocată cu mama. Şi mi-a plăcut puţin să roşesc de jenă. Stăteam deoparte şi priveam pe geam drumul şi mama atunci cumpăra ouă care nu erau de la găinile ei şi-mi făcea bine jena, caldă, încolăcită în mine, de-atâta timp n-o mai simţisem, nu mai simţisem nimic.
De-aia m-am dus s-o vizitez după aia, pe drumul mai lung, din faţă. Singur. Întâi m-am gândit să merg fără baston, dar m-am temut să nu cad. Nu i-am spus mamei că mă duc la ea, i-am zis că vreau să ies să mă plimb pe unde ne plimbaserăm în ziua aia. Şi am urcat până la casă, încet-încet, că era timp frumos şi drumul lung şi nu voiam să obosesc şi nu voiam să transpir. Când am ajuns, am văzut tăbliţa cu Matavaques, n-o văzusem prima oară, şi mi-a plăcut numele casei. Şi-atunci a apărut câinele şi a venit la mine lătrând şi m-am gândit să arunc bastonul, dar pe urmă am zis, Lluna, şi a dat din coadă şi-a mai lătrat puţin, dar nu la mine, şi s-a dus în spatele meu, asta-nsemnând că-mi dă voie să intru în curte. Când am ajuns la uşă, m-am gândit că poate n-o fi acasă, poate-ar trebui să-i las un bilet sau poate ar fi ciudat să-i las, şi atunci am bătut, că nu era sonerie. Când a deschis, n-a părut surprinsă, nici prea primitoare, dar de data asta a zâmbit uşor, sau poate erau doar ochii strălucitori, parcă făcuţi din sticlă, şi eu, care voiam să spun ceva, ceva ce gândisem tot drumul cât urcasem, am zis:
— Bună.
Şi a zis:
— Bună ziua.
Şi, cum eu nu ziceam nimic, a adăugat:
— Vrei să intri?
Şi am intrat şi câinele a intrat cu noi.
Acum, câteodată, când sunt într-un loc nou, îmi ating cicatricea sub păr. O cicatrice ca o pasăre. Casa pare mare pe din afară, dar înăuntru e micuţă, ca a noastră. N-ar fi fost o femeie atrăgătoare într-un oraş. Ar fi fost o femeie ciudată sau o femeie butucănoasă sau altceva, dar aici, cu câinele şi cu şopronul din spatele grădinii, şi cu găinile, şi pomii, şi măcelăria, aici, în bucătărie, era o femeie pe care-ai fi vrut s-o interesezi. Şi atunci m-am gândit c-ar trebui să-ncetez să mă tot holbez şi să mă gândesc dacă e sau nu atrăgătoare. Să nu mă mai uit la sânii şi la gâtul ei încercând să descopăr ce vreau de la ea şi de ce. Încetează, gata. Şi-apoi mă gândeam că de-atâtea şi-atâtea zile, şi luni, de nu mai ştiu cât timp, nu se trezise în mine nici o dorinţă şi nu găseam nimic şi pe nimeni atrăgător, şi că acum îmi ziceam hai, Oriol, lasă-te dus de val.
Şi m-am aşezat în bucătărie şi ea a făcut cafea şi a-ntrebat:
— Şi tu, tu ce faci?
Şi mi-a fost teamă să nu mă-ntrebe mai multe şi nu ştiam dacă pot să-i spun tot. Şi-am zis:
— Scriu un roman. – Cum le spun în glumă prietenilor. – Şi ea zis aha, şi n-a mai zis nimic, n-a întrebat despre ce este vorba sau despre ce scrii, deşi eu îmi pregătisem un răspuns bun, şi-atunci am zis: Glumesc. Mă recuperez, şi a dat uşor din cap şi a aprins focul pentru cafea şi n-a întrebat te recuperezi? după ce?
A adus ceştile şi un lemn pentru foc şi m-am simţit bine, şi când m-am simţit bine câinele a venit să-mi vorbească şi eu i-am mângâiat botul fin şi ochii lui negri mă priveau atenţi şi prietenoşi şi-am întrebat:
— Câţi ani are?
Şi ea a zis şapte. Şi a zis că e fata căţelei pe care-o avusese înainte şi aceea a altei căţele, o lungă tradiţie de familie. Şi a zis că a avut două fătări, de la câinii vecinilor sau de la câini sălbatici, şi de fiecare dată dăduse căţeii, că nu voia căţei, că rod şi distrug tot, dar că acum, dacă mai prinde plod, o să-şi păstreze unul, o femelă, a zis, să continue linia.
— Stai singură? am întrebat-o, şi-a zis, da, singură, şi cafeaua a fiert şi când a servit-o i-am spus, eu, cu mama, şi a râs uşor. Nu mai băusem cafea după accident şi n-am îndrăznit să spun şi-am băut-o şi m-am gândit că, dacă noaptea mă apucă angoasa, măcar mi se trage de la ceva bun. Şi s-a aşezat şi ea şi atunci m-a-ntrebat:
— Ei, deci ? de parcă se-aştepta să-i cer ceva.
— A, nu, am zis, am venit doar să te salut.
— Stabilit legături cu vecinii. – Râdea de mine. Am luat o gură de cafea.
— În ce zile lucrezi? am întrebat.
