Într-o zi, când am venit la râu, fratele meu se scălda. Eu nu-l mai văzusem pân’ atunci. Sunt două găvane în râu, care sunt ale mele. Unul este aproape, celălalt, departe. Primul e mereu în umbră. Da-i adânc şi poţi să sări de pe stânci, şi râul coboară rapid şi poţi să faci vaporaşe şi să-mpingi pietre să faci baraje. Apa mereu e rece. Pe celălalt mal e o pajişte unde câteodată pasc căprioare. În găvanu-ăsta îs mereu mormoloci şi, ca s-ajungi la ei, poţi să cobori pe o pantă pieptişă. Aşa pieptişă, c-aici nu creşte iarbă, doar stejari şi brazi şi urzici. Sau poţi să faci un ocol, prin pajişti, şi să treci prin râuleţe şi prin şanţuri făcute de mistreţi. Depinde cât eşti de grăbit. Eu îmi dau drumul pe spate şi cu cârjele dau la o parte urzicile şi ocolesc pomii.
Al doilea găvan e mai departe. Trebuie mers mai mult după ce treci de primul. Ăsta e mereu în soare. Şi apa-i mai liniştită şi şi-aici zboară peşti şi e mai bine pentru pescuit. Nu e aşa adânc, da’ e mai mult loc de înotat. Eu nu ştiu să înot, da-nvăţ singură. Ajungi la el de sus de pe-un deal şi-s stânci. Eu arunc cârjele pe stânci şi uneori cad în apă, iar pe urmă mă târăsc ca o şopârlă să cobor. O dată am căzut drept în apă, da’ nu m-am lovit. Eu mă scald goală, fin’că nu mi-e ruşine. Şi fin’că nu mă vede nimeni. Şi fin’că doamnele care-mi zic pssst, pssst şi celelalte doamne din peşteră se scaldă tot goale şi la nici una nu-i e ruşine. Mie mi-ar fi plăcut să văd pulpele şi sânii mamei. Mama mea era veselă. În ziua când l-am cunoscut pe frăţiorul meu mai mare, se scălda despuiat. Pe spate, cu ochii-nchişi, zâmbitor, şi-i plutea cocoşelul. Cocoşelul lui era ca al lui Juan şi Pedro, da’ cu păr. Şi el avea pielea albă-albă şi-i strălucea ca la un peşte. Nu mi-a fost frică. Da’ nu mai văzusem niciodată un bărbat în râu. Eram doar eu şi doamnele. Poate bărbaţii erau toţi prea trişti ca să se scalde.
Hei! i-am zis. Hei, tu! Şi el s-a ridicat în picioare. Ăsta-i găvanu’ meu! Ca atunci când băieţii mai mari le luau pietrele de joacă lui Juan şi Pedro. Hei, tu, prostănace, dă-i piatra înapoi! El a ieşit din apă şi s-a aşezat pe mal. La-nceput eu nu voiam să mă dezbrac şi să mă scald; voiam să stau acolo ca un câine de pază să nu pierd din ochi apa. Da’ m-am gândit, e găvanu’ meu, pot să fac ce vreau. Şi mi-am scos hainele şi-am sărit. Şi el a stat gol pe mal, cu popoul şi pulpele murdare de pământ. Şi când m-am răsucit o dată am văzut că-şi vârâse picioarele-n apă şi i-am zis, poţi să te scalzi, dacă vrei, da’ găvanu-i al meu. Şi el a intrat. Şi după ce s-a scăldat, a rămas. Îl chema Hilari şi nu voia să fie singur. Ştia o grămadă de lucruri despre munţi fin’că trăise mereu la munte şi ştia poezii, poveşti şi cântece. Eu fusesem mulţumită când eram singură în pădure. Îmi plăcea pădurea şi, din când în când, îmi plăcea să fiu cu doamnele şi cu iepurii şi căprioarele. Până când l-am găsit pe iubitul meu frate când se scălda-n râu şi a rămas să trăiască cu mine. Într-o zi l-am prezentat doamnelor şi i-am zis, fă ca animalele, şi el făcea muuu, muuu, muuu, ca o vacă, şi doamnelor le-a plăcut şi ne salutau mereu de departe şi uneori ne dădeau fructe, şi noi, dacă prindeam mulţi păstrăvi, le dădeam păstrăvi. Şi i le-am arătat şi pe celelalte doamne din peşteră şi el mi-a zis că le ştia deja şi eu i-am zis să nu le deranjeze şi el a zis bine.
Azi fratele meu mă trezeşte şi zice că are să-mi arate ceva. Fuga, Palomita, fuga, să vezi, trebuie să vezi! Mi-am luat repede cârjele şi-am ieşit din peşteră, m-am târât cu popoul pe stâncă. Căsuţa noastră e ceva mai sus. Ca să ies, iau cârjele, le-arunc afară, pe pământul mereu moale, cu iarbă şi frunze, pe urmă cobor de pe stâncă ca pe-un tobogan. Sunt o lăcustă cu un singur picior, care nu se răneşte niciodată. Ca să intru-n căsuţă, iau cârjele şi le-arunc înăuntru. Cling, clang, se izbesc de pereţi şi de podea. Pe urmă mă caţăr pe pietre care au mici goluri şi ieşituri de care m-agăţ şi, cu burta lipită de stâncă, ca o broască, mă prind cu mâinile. Am multă forţă-n mâini. Şi pe urmă fac o săritură cu piciorul şi-l pun pe-o piatră şi, când e bine înfipt, pun mâinile puţin mai sus, spre cotul de la gura căsuţei noastre, şi, încă o dată, hop! şi cu umerii sprijiniţi de pământ, îmi împing burta şi gata. N-am nevoie de ajutorul nimănui. Doar dacă mi-e prea somn îl las pe fratele meu să mă ia-n braţe.
Dimineaţa-i răcoroasă şi soarele e călduţ. Fratele meu aşteaptă-n tufiş cât eu ies din casă şi pe urmă fuge în faţa mea şi când şi când se opreşte ca să-l ajung. Se-ntoarce, se uită spre mine, pe urmă spre cer şi iar pleacă.
Hilari e fratele meu mai mare, dar e un frăţior care zice Palomita, uite. Palomita, vino. Palomita, trebuie să vezi ceva. Palomita, îmi ţii de urât?
Când fratele meu îmi pune mâna ca o lopată pe ceafă e ca şi cum m-ar lua de mână să merg lângă el. Câteodată, cu mâna ca o lopată pe ceafa mea, îmi spune o poezie. Sau îmi povesteşte despre ciocănitori. Ciocănitoare, ciocănitoare, ciocăne tare. Hilari e fratele meu mai mare, dar e un frăţior care zice, Palomita, uite, Palomita, vino. Palomita trebuie să vezi ceva.
Acum el zice:
— Palomita, să nu faci zgomot.
Eu pot să nu fac deloc zgomot. Cârjele se-nfig în pământ în linişte, ca picioarele păsărilor.
— Ne-apropiem, zice.
Mergem printre copaci şi tufişuri, pe pantă, pe sub crengi. Şi-mi zice:
— Şşşt, şşt, vezi?
Eu nu văd nimic.
— Acolo, zice. Acolo!
Văd frunze maronii, şi frunze galbene, şi frunze verzi, şi acolo-l văd! Nu l-am mai văzut niciodată. Un domn ca un câine. Ca un domn nebun de la mine din sat care le zicea doamnelor curvă şi căţea. Cu părul murdar, lung, şi unghii încovoiate. E slab şi stă pe vine şi este gol şi-i vedem pulpele. E murdar. Cu capul pe pământ. Ne-apropiem un pic mai mult. Mănâncă iarbă. Pe urmă-şi vâră faţa-n pământul negru şi mănâncă. Iarbă cu pământ. Rădăcini. Râme.
— Domnu-ăsta e tatăl meu, zice frăţiorul meu.
Pe tata-l chema Israel. Pe mama, Elena.
— Cum îl cheamă pe tatăl tău? îl întreb.
— Domènec.
Şi eu nu-i spun că tatăl lui mănâncă pământ, că a văzut şi el.
20. „Frăţiorul tuturor“. Acest capitol, inspirat din tragedia unui copil de republicani spanioli, pe drumul de exil spre Franţa, este scris în întregime în spaniolă. În italice au fost redate cuvintele catalane.
III
Zguduitura
Pe mine nu mă căutaţi. Orb cum sunt. Imens cum am fost făcut. Surd, de cât de asurzitoare a fost naşterea. N-aveţi nevoie de vocea mea, nici de perspectiva mea. Lăsaţi-mă-n pace.
Îmi e atât de somn, că dorinţa se-ascunde sub mări. Marea mă acoperise cu milenii în urmă, abia de-mi amintesc. Orb şi surd şi adormit cum sunt. Afară, afară. Creşteţi, muşchi. Înmulţiţi-vă, lighioane, pâş-pâşul lăbuţelor voastre mă leagănă, trosc-troscul rădăcinilor voastre mă alină. Nimic nu durează prea mult. Nimic. Nici liniştea. Nici calamitatea. Nici marea. Nici plozii voştri atât de urâţi. Nici pământul care vă suportă picioarele pirpirii.
O, de mi-aş aminti zguduitura.
Teribila trezire.
De-aş face efortul să evoc bubuitura asurzitoare. Adâncul incandescent, roşu, incontrolabil. De mi-aş aminti şocul lent şi îngrozitor, violenţa oarbă şi devastatoare, zguduiturile şi cutremurele, coloanele de fum şi de praf, crăpăturile care ajungeau până-n străfundul rocii lichide şi calde.
De m-aş gândi cum v-am zvârlit picioruşele. Cum v-am smuls rădăcinile, mizerabil prinse în pământ. Cum v-am distrus casa, care n-a mai fost aceeaşi niciodată. De mi-aş aminti cum aţi murit. Cum aţi murit toţi cei ce n-aţi zburat, toţi cei ce n-aţi fugit, toţi cei care eraţi prea mari, prea greoi, prea tembeli, prea neputincioşi.
Cum aţi murit când noi ne ridicam. Drept în sus. Tone şi tone de piatră şi pământ, de granit, gnais şi calcit. Spre cer, ne-am înălţat din străfunduri. Cu toată tenacitatea, cu toată răbdarea, cu toată lentoarea, cu toată distrugerea. Puterea obscură ne ridica, forţa brută ne împingea în sus, roca se ondula, pământul se ridica deasupra, se îngrămădea, se plia, pocnea.
Acum, lăsaţi-mă să dorm în pace, creaturi fără rădăcini, buruieni rele, furtuni rahitice, arbori trişti. Alţii ca voi au venit, mereu vin alţii. Să-şi facă cuiburi şi să-şi facă bârloguri, să bocăne din copite. Să facă să răsară lăstari noi pe pomii despicaţi. Şi pereţii mei, şi vârfurile mele, şi crestele mele v-au fost lăcaşuri, bieţii mei nefericiţi, atât de mizerabili.
