Veniţi aici, veniţi, c-o să vă las o bucată din spinarea mea, să vă ridicaţi o casă.
Dar nu mă faceţi să mai spun vreo vorbă. Linişte. Destul.
Nu mă faceţi să spun că atunci când veţi fi înfipt în mine rădăcini adânci, când adăpostul vă va fi fost primitor, credincios şi sigur, când veţi fi sorbit apa mea proaspătă, când veţi fi închis ochii, când veţi fi pus nume copiilor voştri. Atunci, va răsuna din nou bubuitul de-o violenţă oarbă, care-i mult mai vechi decât mine, mult mai infinit decât mine, mult mai puţin milos decât mine. Şi va pune în mişcare noi forţe.
Şi continentele se vor încolăci pe fundaţiile lor. Pereţii de stâncă vor hurui în lovituri, cerul se va întuneca brusc, râuri de lavă vor curge, incendiind totul, marea îşi va ieşi din matcă şi totul se va clătina când vulcanii vor erupe şi vor umple aerul cu fum şi cenuşă. Munţii care am fost, casele şi culcuşurile şi adăposturile şi culmile şi crestele care am fost, totul va înceta să fie. Şi coamele noastre vor deveni văi, întinse, şi ruinele noastre, rămăşiţele noastre, vor deveni tone de materie pietroasă ce se scufundă-n mare, noi munţi.
Mişcarea va fi început din nou. Dezastrul. Noul început. Al n-lea sfârşit. Şi voi toţi veţi muri. Fiindcă nimic nu durează destul. Şi nimeni nu-şi va aminti numele copiilor voştri.
Se aduc pe lume copii
Toate istorisirile sunt minciuni. Ascultă-mă pe mine. Toate cele ce se spun. Cele ce spun că noi suntem rele. Minciună. Cele ce spun că suntem bune şi frumoase ca argintul şi că toţi bărbaţii sunt atât de vrăjiţi de noi, că se aruncă în ape. Minciună. Cele ce spun că noi suntem un mister misterios, minciună. Cei mai mulţi oameni sunt mincinoşi. Cei care inventează poveşti şi cei care le povestesc. Cei care ne decupează, ne adună şi ne pun în cuvinte, ca să fim povestea pe care vor s-o spună, cu morala pe care vor s-o transmită. Decupate şi micşorate şi vârâte în căpşoarele lor. Minuscule şi stupide, dar nu mai puţin diabolice.
Blanca, mama ta mergea ca o raţă, de colo-colo, cu burta tot mai mare. Îi era plin pântecul şi tare ca o tobă şi-i crescuseră sânii care curând aveau să dea lapte. Ca prin magie. Ca prin magie adevărată, fiindcă-n curând un copil avea să-i iasă prin vulvă, un copil cu unghii, cu ochişori şi limbă, un copil care-aveai să fii tu. O fetiţă plângăreaţă şi frumoasă, fiindcă în ochii mamelor toţi copiii lor sunt frumoşi şi fiindcă tu chiar aveai să fii frumoasă.
Blanca, mama ta, îşi dorea companie. Înainte. Şi s-a dus să caute un bărbat. Şi a găsit unul. A găsit un bărbat puternic care muncea pe câmp, cu mâini mari, pricepute, cu pielea tuciurie ca noaptea şi ochii negri şi galbeni fiindcă văzuse lucruri triste şi trăia departe de ţara unde se născuse. Şi se iubeau seara, Blanca şi tatăl tău, mereu sub pomi, pe iarbă. Blanca-şi punea mâinile pe pieptul lui şi el zicea, o! ca un fluture, într-o altă limbă. Dar Blanca nu voia să salveze nici un bărbat, după atâţia ani de dorit să salveze bărbaţi. Nu voia nici să-l ducă acasă. Voia doar sămânţa, să aibă o fată, cafenie ca o castană. Plină de râsete şi idei. Frumoasă de-adevărat, fiindcă făcută din carne. Carne cărniţă. Nu toată albă şi argintie ca un crin. Nu. Din carne de-adevărat. Să poţi s-o muşti. Grrrarr.
Multe animale fată noaptea. Iepele nu fată dacă te uiţi la ele, să apere mânzul de ochii tăi şi de ce ai de gând. Dar Blanca a intrat în durerile facerii dimineaţa. O dimineaţă de primăvară, când e încă friguţ. Tu stăteai înăuntru liniştită, pregătită, şi tot pântecul ei s-a răsucit într-un spasm îngrozitor. Vine, a zis. Şi-am aşezat-o-n fundul peşterii, pe pături şi cearşafuri, şi murea de cald. Şi a ieşit dopul maro şi apa, apa dinăuntrul vulvei, ca dintr-un izvor. Şi tu, care nu ştii să înoţi, eşti gata să soseşti şi Alba şi Flora fug după femei care ştiu s-aducă pe lume copii. Eu rămân cu Blanca şi-i zic să respire la contracţii şi o prind de mâini când mâinile mele n-o supără. Şi-i dau ceai de cimbru. Şi pun la fiert mai multă apă şi pregătesc mai multe pături şi Blanca geme când şi când, şi apoi zice sunt mulţumită, sunt mulţumită, sunt bine, cu capul înceţoşat. Acum o s-avem un copil să ne jucăm.
Soarele arată jumătatea dimineţii şi Blanca se pune acum în patru labe. Şi se-apleacă şi respiră adânc, şi-şi mişcă coapsele-ntr-o parte şi-ntr-alta şi zice e tot mai rău, tot mai rău, şi eu îi zic trage aer în piept, Blanca, şi mi-amintesc de celelalte dăţi. Când purtasem copii în pântec. Trei ca trei stele. Şi-i zic, nu-ţi aduci aminte, Blanca, de cealaltă dată când aveai copilaş în pântec? Şi ea-mi răspunde, aşa repede se uită răul… şi zâmbeşte uşor şi-atunci face aiiiii… şi-şi lipeşte palmele de pământ.
Copilaşii mei aveau părul ca paiul ud, îi zic. Şi bărbatul acum fără nume fiindcă i l-am şters când a ridicat mâna şi-a zis ce mi-a trebuit să mă-nsor c-o ştimă! şi-apoi i-a dat drumul, grea, pe capul meu, pe obraji, pe sâni. Omu-ăla a zis că pruncii îs ai taţilor, nu ai mamelor. Şi eu am zis că nu, că-i purtasem atâta timp în mine, din mine ieşiseră, mă deschisesem ca un ou care niciodată nu se mai închide. Şi-a strigat taci! taci! taci! curvă, tu, vas idiot. Şi i-am spus, copiii mei o să fie ca păsările şi n-o să-l iubească. Şi m-a ameninţat că, dacă mai vin, îi omoară. Dar copiii mei au fost ca păsările şi au plecat. Copilu-ăsta o să fie al nostru, îi zic.
Şi-atunci sosesc Alba şi Flora cu o doamnă nouă, care ştie să moşească. Mereu sunt patru doamnele care ştiu să moşească. Şi toate au părul alb. E cea care comandă, Joana o cheamă, are părul lung, despletit, şi un chip aspru şi nu vorbeşte, dar i-s ochii plini de lucrurile pe care le ştie. E cea care râde, Dolceta o cheamă, cu părul împletit în cozi, prietenă cu Blanca, fiindcă le place să spună glume şi să râdă. Mai e Margarida, care plânge tot timpul. Şi Eulàlia, care ne spune poveşti. Ne spune poveşti care ne plac, că-n ele nu-i niciodată vocea, nici ochii bărbaţilor care ne vorbesc de rău.
Doamnele care ştiu s-aducă pe lume copii trăiesc în pădure, dar eu n-am fost niciodată-n peştera unde dorm. Eulàlia mi-a zis într-o zi că nu-i ca a noastră, că e una de bandiţi. Da’ poate-i o legendă.
Doamna pe care-au adus-o azi are părul alb, scurt, şi poartă un şorţ mov cu un cordon. Alba i-arată drumul, Flora vine după ea şi doamna le urmează, sprintenă, liniştită, ca un iepure.
Cu o figură inocentă şi atentă. Intră în peşteră şi Blanca-şi întinde braţele ca o fetiţă care vrea să fie luată-n braţe.
Aici, ea e, zice Alba şi doamna se-apropie de Blanca, îi prinde mâinile şi-i zice în şoaptă, animalele ştiu să-şi aducă puii pe lume. Le vine de la sine. Şi noi, oamenii, suntem animale, da’ uneori uităm. Tu ascultă-ţi copilul şi ascultă-ţi durerea. Prinde-te de stâncă, îi zice. Trage aer în piept, îi zice.
Şi Blanca se lasă-n voia doamnei care ştie să aducă pe lume copii, parcă i-ar fi mamă. Apoi Blanca se dezbracă.
— Aşa, aşa, ca animăluţele, zice doamna. Cum te cheamă, puiule?
Şi Blanca zice, Blanca. Unde-ai învăţat să moşeşti? o întreabă şi geme.
— Ajutând vacile să fete. Şi am avut doi copii. Primul, fata, ca un spic, care nu ieşea, nu ieşea. Al doilea, ca o broască, a ieşit singur.
Şi îi pipăie burta.
— Iese cu capul, zice. Viţeii ies cu picioarele.
Blanca nu ţipă, lipită de perete, scoate un geamăt adânc, lung, dureros, faţa îi e leoarcă de sudoare, părul lipit de obraji şi mâinile albe de-atâta strâns piatra.
Doamna o pipăie, o priveşte şi-i spune, eşti deschisă mult, o să vedem curând căpşorul. Blanca se pune în patru labe şi trage aer în piept. Femeia ne zice, aduceţi mai multe cârpe şi mai multă apă. Şi aducem mai multe cârpe şi mai multă apă şi Blanca geme şi strânge din dinţi tot mai des şi deodată scoate un geamăt care începe cu aaaaah, un aaaaah înfundat, un aaaaah slab şi deşirat, că-ţi face rău să-l auzi.
Ghemuită, ghemuită, pe călcâie, tălpile pe pământ, cum ai face caca, zice doamna, şi Blanca ridică genunchii şi-şi lipeşte tălpile de pământ şi-atunci femeia zice, o să meargă repede, îi văd deja capul.
Şi Blanca zice mi-e frică. Şi doamna care ştie să moşească zice, să nu-ţi fie frică, şi o zice sigură de ea şi severă, şi Blanca împinge. Femeia îngenunchează în spatele Blancăi şi stă acolo cu mâinile sub pântecul ei. Un braţ în faţă, celălalt în spatele pulpelor rotunde, albe, pline, ale Blancăi. Femeia are mâinile la izvorul din care iese viaţa, parc-ar culege struguri, parc-ar strânge apă-n pumni şi atunci iese capul întreg. Respiră, respiră, zice, că acum vin umerii. Şi-şi pune mâinile în jurul gâtului copilaşului, ca un peşte, încă înfăşurat tot, tot vânăt, şi ies umerii. Şi, cu moalele braţului, doamna îi sprijină spinăruşa şi cu cealaltă mână funduleţul, care iese repede, şi ies picioarele, mici şi îndoituţe, perfect formate. Blanca îşi pune iar mâinile pe pământ, ca o vacă, şi tu eşti toată afară şi înghiţi aer şi plângi tare, şi Blanca-şi pune şoldurile pe stâncă, peste sânge şi pături, cu cordonul întunecat şi gros între picioare. Eşti fată! Femeia te-aşază peste pântecul umflat al mamei tale, între sânii ca doi munţi. Ai ochii zbârciţi, mâinile zbârcite şi brune şi părul negru, şi Blanca zâmbeşte, un zâmbet atât, atât de strălucitor, şi nişte ochi atât, atât de strălucitori, şi o piele atât, atât de strălucitoare, şi cu o fată ca un fluture negricios pe piept. Şi-atunci iese placenta.
După ce te-ai născut, Blanca, toată înceţoşată şi obosită, întreabă, cum te cheamă? Şi femeia care ştie să moşească răspunde că o cheamă Sió şi că-i este tare, tare somn. Se face ghem într-un colţ şi adoarme. Şi doarme o zi-ntreagă. Doarme adânc şi când se trezeşte îi dăm supă de cimbru şi se întoarce la casa ei.
Peste trei zile, când tu sugi ca un viţeluş şi Blanca se mişcă-ncet, ca o raţă jumulită, îmi zice:
— Avea mâinile calde.
Şi eu nu ştiu despre cine vorbeşte şi ea continuă:
— Avea mâinile calde ca oamenii din oraşe femeia care a scos viţeluşul. – Ţi-a pus numele Bruna, dar toate îţi spunem viţeluş. – Doamna asta n-a fost spânzurată. Are casă cu ferestre şi trăieşte în oraş.
Eu las ciorapul pe care-l împletesc. Nişte botoşei mici pentru nişte picioruşe mici.
— Blanca, de ce spui asta acum?!
Tu eşti lipită de sânul ei şi sugi, sugi, şi Blanca te priveşte de parc-ar visa şi zice:
— N-o să mai vină. Era pierdută, se pierduse. Alba a ajutat-o să se-ntoarcă la casa ei.
Eu dau din cap că nu, nu-mi place, şi câteva nopţi dormim un somn neliniştit, fiindcă tu plângi mult şi fiindcă ne-nchipuim cum vin şi ne-ncolţesc oamenii din oraşe.
