Sunt lucruri care-ţi rămân întipărite-n minte. Articolul 545, Codul penal din 1973. Prisión menor28. În cazul meu, cinci ani. Trei, preventivă, doi după verdict. Ăsta e preţul când trăieşti la rahatul de frontieră cu Franţa. Nu crede nimeni că n-o să faci zece paşi să scapi de cinci ani de cuşcă. Şi văd toate lucrurile, unul după altul, aproape fără durere. Cel mai puţin mi-aduc aminte de Hilari. Hilari murind. Sângele şi părul. Aproape că nu-mi amintesc cum l-am scos din pădure. Nici feţele poliţiştilor, nici prima noapte închis, nici a doua. Pe urmă, sunt la închisoarea din Pont Major şi aştept procesul, şi procesul trece şi mie nu-mi mai pasă de nimic.
Şi întreabă:
— Cum a fost la-nchisoare?
Zic ceva la-ntâmplare şi fac un gest ca un fel de zâmbet şi-ntreb:
— Pot să iau cu mine o bere?
Ea ar vrea să mai stau, să spun mai multe secrete şi să fac ceva cu noaptea asta, fiindcă noaptea asta e una de ţinut minte, mai bună ca multe altele, căci noaptea asta suntem vii şi suntem aici, la bar, unul în faţa celuilalt. Dar eu nu vreau să stau, nu vreau să mă gândesc la-nchisoare şi nu vreau să mă privească aşa, cu gura ca o uşă întredeschisă, şi ea mi-ntinde o bere şi eu o-ntreb dacă pot să plec, dacă o deranjează să-nchidă singură. Tata a murit în al doilea an de-nchisoare. Înainte de proces. Al dracu’ de bine. Nu trebuie deschisă poarta amintirilor, că dincolo de ea nu-i nimic bun.
Maşina m-aşteaptă în întuneric şi intru şi miroase a căsuţă. N-o iau spre casă, o iau spre marginea oraşului, căci noaptea e răcoroasă şi berea e răcoroasă şi virajele la curbe sunt o făgăduială de stare de bine. Te rog, o stare de bine. Calc tare acceleraţia, iau curbele de parc-aş dansa, de parc-aş fugi. Drumul e negru, cu dunga asta pe mijloc ca un guler, ca un chenar care-o străbate pe toată, ca pielea unui şarpe. Şi-n faţa mea se deschide pădurea, galbenă şi gri, de parcă eu aş fi un cuţit. Cerul e mai clar decât pădurea şi decât şoseaua, căci în cer e ascunsă lumina. Deschid geamurile şi binefăcătoarea noapte îmi intră-n maşină. Nu mai e nici o maşină pe şosea, căci noaptea maşinile dorm. Şi apa aurie lunecă rapid pe gâtul sticlei şi e un lan de ovăz. Un lan de grâu. Un lan de ovăz. Dansul ovăzului o să vi-l cânt, dansul ovăzului o să vi-l cânt, când semăna, tata făcea aşa, făcea aşa, se lovea-n piept29, şi, deodată, bum! Un trup intrat violent pe traiectoria maşinii face un zgomot brusc şi înfricoşător. Doamne sfinte! Mâinile încleştate pe volan mă dor, parcă străbătute de-nţepături electrice, şi sticla de bere zboară şi se varsă pe podea. Opresc instinctiv maşina şi întunericul aşterne o mare linişte, să contracareze. Răsuflu greu, că-s speriat şi-aş plânge de frică şi n-aş vrea să văd ce-am ucis. În faţa mea drumu-i curat. Copacii se-apleacă spre mine de parcă m-ar privi şi eu rămân nemişcat o clipă, cu spatele la întuneric şi moarte. Cobor din maşină, e-ndoită-n faţă zdravăn. Şi, când, în mijlocul şoselei, roşie, luminată de farurile din spate, disting căpriorul, strig, Dumnezeule! de multe ori şi tare şi-apoi Isuse!, iar şi iar, tare, şi-apoi Doamne!, iar şi iar, tare, şi, când îngenunchez lângă animal şi-i pun mâna pe frunte şi între urechi, gândesc că-i căpriorul. Ştiu bine că nu-i acel căprior. Da’ gândesc că e căpriorul pe care eu şi Hilari nu l-am omorât. Berea-mi izbeşte-n toţi pereţii venelor şi amintirile-mi izbesc toţi pereţii capului şi iau animalul în braţe, cum l-am luat pe Hilari. Nu i-am spus niciodată Miei că-mi pare rău. N-am acceptat vizite. Nu m-am întors acasă când mi-au dat drumul. Deschid uşile din spate şi animalul mort e mai greu decât pare, atât de uşor când fuge, pe picioruşele-astea subţiri. Am grijă să nu se lovească de cadrul uşii aceşti genunchi şi aceste picioare care susţineau toată carnea asta. Intru-n maşină pe cealaltă parte, să trag înăuntru animalul, de gât, care e dur şi musculos şi cald. Picioarele din spate-i alunecă, ţepene, de pe bancă, afară din maşină, şi mă întorc la prima uşă şi-l prind de umeri şi-l ridic şi-l împing în scaun, fără sânge, că nici n-a sângerat. E căpriorul lui Hilari, şi nu i-am spus niciodată Miei că o doream şi-mi părea rău. Cum să mă ierte vreodată cineva dacă nu mă iartă Mia? Închid uşile şi ştiu că toate animalele de noapte mă privesc îngrozite din întuneric, cu ochii în jos, să nu le scânteieze. Uneori cuvintele nu vin şi nu vin nici gândurile. Tot ce poţi să faci faci cu mâinile, răsucitul cheii în contact, ceva simplu, şi lăsat jos frâna de mână şi băgat într-a-ntâia, că totu-i uşor şi mecanic. Căpriorul ca un copil dormind în spate. Aş fi vrut să am copii. Cu Mia.
Şoseaua se-ntinde în faţa mea. Sticla de bere, goală, se loveşte de podea. Locul accidentului, dimineaţa, va părea alt loc. O să-mi ia o oră jumătate. O oră şi-un sfert dacă merg cu viteză. Gonesc, aerul rece să năvălească pe geam, să facă zgomot, să-mi umple urechile şi să se-amestece cu mirosul acru de pădure, de animal sălbatic, de frică şi moarte, cu mirosul sudorii mele şi al sudorii animalului, care fermentează, tot mai intens şi mai acru şi mai înspăimântător. Dau drumul la radio, să-mi ţină de urât. Şi-atunci, înainte să prind vreun post, îi simt. Adânci, ca prăpăstiile întunecate care-ating străfundul pământului. Îi simt în ceafă, înainte să-i văd, mult înainte să-i înţeleg, şi-ntârzii să-i situez, şi-atunci mă întorc şi sunt acolo, amândoi, ochii deschişi, ca două puţuri, ai căpriorului. Umezi şi negri.
25. Masiv muntos nu departe de Barcelona, cu vârfurile Matagalls şi Agudes la cca 1700 metri altitudine.
26. Vineee! (în sp., în original).
27. Lichior tradiţional din Ţara Bascilor făcut din anason şi fructe de pădure.
28. În Spania, închisoare sub şase ani (în sp., în original).
29. Cântec şi dans popular catalan, legat de muncile câmpului.
Fantoma
Luna e rotundă şi plină şi Lluna stă-ntinsă la picioarele patului, ne ducem la culcare devreme, că suntem obosite. N-o las să doarmă-n pat pe Lluna, şi, dacă mă trezeşte dimineaţa, de nerăbdare, de foame sau din prea multă dragoste, mă supăr sau mă prefac că mă supăr, să nu mai facă.
Mă bag în pat şi-i zic noapte bună, n-o văd, dar ştiu că stă cu botul pe labele din faţă, c-o mutră resemnată. Somnul îi vine repede.
— Sunt ani de când nu am mai fost cu nimeni, îi spun. Cum i-am spus prima oară. Şi continuă să mă sărute. Credeam că m-am rupt pentru totdeauna de lucrurile-astea, că nu mai simt nevoia plăcerii venite de la altul, că nu i-am dus lipsa. Dar acum, că-n mine se trezeşte dorinţa, m-agăţ de ea, e născândă şi veselă şi vreau să crească. Oriol zice:
— La fel şi eu. – Ca data trecută. – Şi râd, fiindcă nu e posibil. Şi râde şi el.
Când mângâie, mâinile îi sunt sigure. De cât îi tremură, nu credeam c-o să poată s-apuce ceva cum trebuie. Gura lui are gust de alcool, de vin pus în mâncare, şi are buze, şi buzele lui mă doresc şi braţele lui îşi iau avânt şi eu credeam c-o să gândesc, c-o să gândesc gesturile, c-o să gândesc fiecare lucru ce-o să se-ntâmple când s-o-ntâmpla. Dar nu. Sângele şi mâinile lui şi mâinile mele o iau înainte, mai rapide, mai intime, şi ne smulgem hainele şi ne mângâiem şi-atât timp trecuse de când nu mai mângâiasem un penis de bărbat. Şi-atunci Lluna, mereu face aşa, îmi linge genunchiul c-o limbă şi-un nas reci şi străine. Mă ridic şi-o scot afară şi mă-ntorc repede, ca totul să revină la loc, şi nu vreau să se-oprească, vreau să intre iarăşi, să iasă iarăşi, şi-l privesc şi-i zâmbesc şi mă priveşte şi mă pătrunde mai adânc şi e prima dată, data asta, prima din multele ce-au să vină.
Oriol nu e niciodată acelaşi lucru. Când face dragoste, e ceva tăcut care ştie să mângâie. Un bărbat întreg şi o bună companie. Dar, uneori, după ce facem dragoste, e un bărbat ciobit, vrea să vorbească doar despre hoţii care i-au intrat în casă şi despre gaura din cap şi despre înainte şi acum. Eu ascult şi nu vorbesc niciodată despre Hilari, căci el îşi spune povestea lui, şi povestea lui e singura pe care-o vrea ascultată. Şi fiindcă nu vreau să-i vorbesc despre Hilari. Hilari e povestea mea.
Uneori, înainte să facem dragoste, are o zi de cuvinte mari, vorbeşte despre cărţi şi se-arată detaşat, rece. Atunci eu mă-nvârt ce mă-nvârt şi vorbesc puţin, căci are aerul că vorbeşte unei pietre, şi ies în grădină şi ud florile şi când oboseşte să pretindă lucruri care nu există, îl iau în braţe şi ne dezbrăcăm.
Uneori, când pleacă, că nu doarme aici niciodată, şi nu i-am cerut-o niciodată, îmi zic: Mia, ce voiai? Ce-aşteptai? Nu că n-a rămas să doarmă, asta-i bine. Dar toată povestea. E un tânăr frumos, ce face aici sus cu mamă-sa şi-un baston şi mâinile tremurânde? Şi pe urmă gândesc: N-aşteptai nimic, Mia. Şi asta-i bine. Şi-l las să vină. Că-mi place să vină. Şi eu nu mă duc la el niciodată, ca orice-o gândi mamă-sa despre mine, de bine sau de rău, să n-o facă-n faţa mea. Şi fiindcă el ştie unde sunt şi poate să vină când vrea şi eu nu trebuie să ghicesc dacă are o zi liniştită, când e o bună companie, sau una de se-nchide-n el ca o nucă.
Hilari era mereu acelaşi lucru. Era ca aerul dimineţii devreme. Răcoros şi fin şi plin de idei şi de dorinţe şi de posibil. Mereu ca aerul dimineţii. Niciodată ca aerul greu al după-amiezii. Niciodată ca aerul leneş al amiezii, ca aerul albastru al înserării sau aerul negru al nopţii. Mama era ca Oriol, mereu altceva. N-aveai cum şti dac-o să-ţi cânte sau o să te certe. Şi, pe urmă, când a-mbătrânit, cu boala, nu ştiai dac-o să fie o fetiţă sau o femeie bătrână, o mamă sau o fiică, dac-o să te recunoască sau o să te creadă mătuşa ei Carme sau cine ştie cine. Bunicul Ton era mereu acelaşi. Dar ceva plicticos. Searbăd ca nişte unelte stricate. Ca un bec ars, cu nici un orb să-l stingă. Şi Jaume era mereu acelaşi. Un urs brun din Pirinei, asta era. Dar nu mai e nici unul prin părţile-astea.
După ce facem dragoste, Oriol zice:
— Mă duc să sap în grădină. Mă duc să fac rigole. Mă duc să leg roşiile.
Şi eu mă gândesc cât de verzi, mici şi urâte sunt roşiile din grădina mea şi mai rămân un timp întinsă în pat. E plăcut să nu faci nimic, să nu zici nimic, să nu te uiţi la nimic, după ce faci dragoste. Fulgeră. Lumina albă împroaşcă totul ca nişte lapte scuipat. Când tuna, mama striga „Domènec!“ Un ţipăt. Un „Domènec“ pentru fiecare tunet. Nu pentru fulgere, şi un fulger îl omorâse pe tata, pentru tunete. Şi-atunci plângea şi se ruga şi ne punea pe toţi să-ngenunchem şi să ne rugăm să nu cadă un fulger pe casă.
Când vezi un fulger trebuie să numeri secundele. Secundele dintre fulger şi tunet. Dacă timpul dintre fulger şi tunet e scurt înseamnă că fulgerul a căzut pe-aproape. Şi trebuie să cauţi adăpost. Dar niciodată sub un pom. Şi niciodată să nu fugi, că fulgerelor le plac curenţii de aer. Şi să nu te apropii de stâlpi electrici, nici de garduri electrice, nici de stânci răzleţe sau de peşteri. Şi să nu te scalzi în râu când e furtună. Şi, dacă eşti acasă, mai bine să-nchizi ferestrele, şi uşile, şi luminile, şi să nu aprinzi vreun foc, căci fulgerelor le plac focurile. L-aud pe Oriol robotind pe-afară şi ies să-i ţin de urât. Luna-i deasupra grădinii, Lluna-i culcată în faţa grădinii, el e cu spatele la mine şi sapă, cu cazmaua în mână, şi trezeşte urechelniţele şi buburuzele şi şopârlele şi viermii şi celelalte vietăţi care dorm, cu loviturile lui metodice, cu răscolit pământul. Îi spun:
— Am venit să-ţi ţin de urât.
Şi se-ntoarce. Şi e Hilari. Şi-mi zice:
— Ce bine, Mia!
Şi cât mă bucur că e Hilari, nu Oriol, că Hilari e un tovarăş mult mai bun decât Oriol, mai bun decât orice tovarăş, şi fiindcă-i simt lipsa zi de zi.
Şi el îmi spune:
— Adu stropitoarea, să udăm acum, că s-a dus soarele.
Şi-i aduc stropitoarea. Şi noaptea e plăcută şi eu nu vreau să se termine.
Hilari nu voia niciodată să fie singur, nu voia niciodată să facă singur ceva, zicea, Mia, vii cu mine să fac caca? Sau vii cu mine după lemne? Sau hai să vedem râul. Şi-l însoţeai mereu. Parcă-i era frică să rămână un timp singur. Vii cu mine, Mia? zicea. Stai cu ochii pe mine, mamă? o-ntreba pe Sió. Parcă s-ar fi evaporat dacă nu-l priveai. Jaume, în schimb, nu mergea însoţit niciodată. Cobora din munte pe jos o oră ca s-ajungă la şcoală, apoi o oră şi jumătate de urcuş la întors acasă. Singur-singurel. Până l-a agăţat Hilari. Hilari, cel bun cu animalele sălbatice, fiindcă avea răbdare, l-a adoptat. L-a păstrat cum ai păstra un şoricel sau un dihor sau o vrabie căzută din cuib. Şi pe urmă mergeam toţi trei împreună peste tot, căci Jaume nu obosea niciodată şi niciodată nu zicea nu la ceva. Şi nu-l deranja să mai urce niţel, când era vorba să ne-nsoţească la un joc sau la o supă bună.
La-nceput pe mine băiatul giganţilor mă enerva. Atât de lent şi-atât de credincios. A apărut într-o zi şi de-atunci a venit mereu. Şi uneori îi zicea lui Hilari „frate“. Îi zicea „frate“ fiindcă el n-avea fraţi, nici prieteni. Parcă Hilari ar fi fost frate cu toţi. Şi nu-mi convenea. Fiindcă era al meu, fratele meu şi-atât. Şi Jaume-mi zicea „M-i-a“. Îmi zicea Mia, apăsând pe fiecare literă, rar. Şi nu-mi plăcea. Nu-mi plăcea că-i trebuia mai mult ca lui Hilari să-nţeleagă nişte lucruri. Şi fiindcă Hilari avea răbdare şi eu nu, eu păream rea. Şi fiindcă mă plictisea să se ţină mereu după noi şi să aibă atât de puţin de spus, parcă adoptasem un câine bătrân.
Dar într-o zi Jaume ne-a spus că tată-său e jumătate om, jumătate gigant, iar mamă-sa gigantă toată. Şi l-am privit în ochi şi-am văzut că nu era un câine bătrân, era un urs. Părinţii lui creşteau cai şi oi şi făceau brânză şi vindeau la târg, până să moară mamă-sa şi taică-său să se-nchidă-n casă şi să mănânce numai uscături şi fructe confiate. Erau ciudaţi părinţii lui. Erau bătrâni şi-aveau dinţi lipsă şi nu prea vorbeau şi nu ştiau să citească, nu ştiau ce-i şcoala, şi erau ursuzi, mi-nchipui că sătui să râdă toţi de ei. Stăteau sus, sus de tot, în munte. Şi lumea râdea de ei, că erau amândoi înalţi şi graşi, păreau fraţi, şi vorbeau c-un accent un pic franţuzesc. Giganţi le ziceau oamenii. Şi-asta-nsemna şi că-s prostănaci, că s-au luat frate cu soră şi-au avut un băiat prostănac, şi asta era crud. Dar când Jaume ne-a spus că ai lui sunt giganţi, m-am uitat la el şi am înţeles că glumeşte şi că e deştept. Şi, deodată, pur şi simplu, nu el se ţinea după noi, noi voiam să fim mereu cât mai aproape de el, oriunde era.
În altă zi ne-a spus că ai lui îl făcuseră din zăpadă. Şi mie mi-a plăcut mult povestea aia. Că ai lui, zicea, n-au putut să aibă copii. Şi erau trişti. Şi-ntr-un an, la sfârşitul toamnei, când a căzut prima ninsoare, mamă-sa a făcut un om de zăpadă în faţa uşii de la intrare şi pe urmă i-a cusut haine de copil şi l-a-mbrăcat. Dar, când s-a înnoptat, i-a fost milă să-l lase singur afară-n zăpadă, l-a luat în casă şi l-a pus în faţa sobei. Şi, la căldura focului, omuleţul de zăpadă s-a dezgheţat şi a prins culori omeneşti şi şi-a mişcat ochii, apoi braţele şi picioarele şi s-a transformat într-un băiat şi i-au pus numele Jaume.
Şi totul a mers foarte-ncet şi sigur, ca un pod de piatră. De parcă totul ar fi trebuit să dureze veşnic. De parcă atunci ar fi fost veşnic. Şi după-mesele erau galeşe şi galeş era timpul şi galeşă pădurea. Eu ajutam la măcelărie şi dădeam mamei bănuţii strânşi în hârtie de ziar. Hilari îl ajuta pe Rei în grădină şi aducea fasole şi dovlecei şi roşii şi andive şi cartofi. Şi bunicul nostru a murit pe-atunci fără o vorbă, blând-blânduţ. Şi Jaume făcea brânză şi mirosea a capră. Şi mai aveam încă timp să construim cabane, să prindem cu laţul iepuri, să inventăm jocuri cu poţiuni magice şi canneloni din paie şi să-ncercăm să călărim vacile sau să facem foc fără chibrituri sau să mâncăm fragi până ne plesneau burţile.
Şi uneori mă ţineam de mână cu Jaume, că era plăcut să ai o mână într-a ta. Sau ne făceam masaj şi ne ciupeam de braţe, doar din plăcerea de-a ne atinge. Şi Hilari nu se supăra. Dacă nu-l lăsai singur, Hilari nu se supăra. Şi noi nu ne jenam să ne ţinem de mână în faţa lui sau să ne-mpletim părul şi să ne gâdilăm, că, dacă ne cerea, îi făceam şi lui. Ştiam că cei care se iubesc se sărută pe gură şi dorm îmbrăţişaţi şi fac copii, dar n-aveam grabă, încă.
