— Marchando! 26
Şi, după ce-am zis, mă simt total stupid şi ridicol. Dispare după perdelele de plastic.
Eu curăţ cartofii, îi tai şi-i las peste noapte-n apă. Scot din frigider carnea mustind de sânge şi, înainte s-o pun pe grătar, ies o secundă afară să-i zic:
— Dă-mi o bere.
E ca lumea Núria, nu te judecă şi nu se supără de chestii de-astea. Ia sticla, o deschide şi-şi vede de treabă. Pe urmă-ţi vine cu glume răutăcioase, cu faţa aia de vulpe, da’ să te porcăie că bei când lucrezi sau conduci beat, nu. Şi-i zic mersi şi pun cotletele pe grătar. Alde Sala ăştia care-au cerut fripturi sunt sonaţi bine. Nişte hippy retraşi la Montseny să fumeze iarbă, niciodată nu ştii la ce să te-aştepţi de la ei. Uneori se bat şi ţipă de-ai zice c-o să-nceapă să-şi arunce-n cap cu scaune şi alteori râd şi cântă şi beau şi se urcă-n maşină şi-o tulesc spre Vic sau Girona la chefuri, şi nu-s tinerei.
Şi mai e Genís, cu sandalele şi şosetele lui albe, trebuie să ai grijă câte beri îi dai, e băiat bun, da’ nu poţi să-l laşi să bea prea mult. Să aibă patruj’ de ani, sau mai mult, nu se ştie, cu trupu-ăla de copil şi gura aia de copil. Părinţii îi sunt bătrâni, destul de bătrâni ca el să aibă patruj’ de ani, da’ Genís parc-ar avea nouă-zece, maxim unşpe. Núria mi-a spus într-o zi că, după prima sticlă, îi dă doar bere fără alcool şi pe jumate nici nu-i ia bani. Genís merge doar pe jos şi veşnic dai de el şi câteodată-i zici, hai, urcă-n maşină. Şi uneori se urcă şi alteori, chiar dacă plouă, nu.
Apoi e Carmeta, de ea-mi place cel mai mult, e ciungă de-o mână şi e veselă şi liniştită şi simpatică, de parcă o mână mai puţin i-ar face viaţa mai uşoară, nu mai grea. Carmeta bea vermut, şi câteodată vine cu frate-său sau cu soră-sa, amândoi cu mâinile-ntregi şi o tristeţe prăfuită în ei. Şi, când serbează ceva, cere scoici. Şi mai sunt bărbaţii care fac autobuze la fabrică, strigă toţi, parcă s-acopere zgomotul maşinilor. Ăştia-ncep cu bere, apoi trec la whisky, la patxaran27 şi cocktailuri cu rom. Şi câteodată vin familii, da’ devreme, şi copiii-şi împart un cotlet cu cartofi, iar cei mari mănâncă şi-aproape nu-şi vorbesc. Perechi tinere nu vin niciodată. Parcă le-ar fi ruşine să se iubească sau cine ştie.
Seara la unşpe jumate închid bucătăria. Şi fac curat, şi partea-asta-mi place, că pregătesc tot pentru a doua zi, şi, când te uiţi, tot curat lună, te simţi bine. La închisoare am învăţat tot ce ştiu despre gătit. Şi n-am învăţat prost. Îmi place şi mă pricep. Valentí, care m-a-nvăţat, zicea că să găteşti e cum cânţi, unii-s născuţi aşa, ca un dar, da’ cu puţin efort oricine poa’ să-nveţe. Nu ştiu dacă-i cel mai bun exemplu. Eu ştiam deja să fac câteva lucruri pentru tata, după ce-a murit mama, da’ cu puţină tehnică, cu trei-patru reguli de bază, poţi să faci minuni.
Termin curăţenia, ies la bar şi apare Guifré. Mereu în ultima clipă şi mereu singur cuc, şi-mi zice că are o poveste cu urşi să-mi spună. Şi eu zic, a, da? Foarte bine. Că e gluma asta, că unii de-aici îmi zic ursul din Pirinei. Invidioşi, că ei au un munte cât o neghină şi eu am un lanţ întreg. Şi din prostia asta, uneori nici nu-mi zic pe nume, îmi zic ursul. Şi mie-mi place că-mi zic, că gândul mi se duce acasă şi la Mia. Şi-n acelaşi timp nu-mi place deloc, că doare, e ca o-nţepătură-n piept gândul acasă şi la Mia.
Povestea ursului pe care mi-o spune sună aşa:
A fost odată ca niciodată un fierar aprig, cu o claie de păr, zdravăn şi corpolent, ca tine, zice, care trăia singur şi era mereu furios şi mereu înjura, într-atât, că atunci când apuca ciocanul, fierul deja tremura, iar când trebuia să potcovească o vită, aia nici nu mai sufla. Într-o zi, în satul fierarului a ajuns un vagabond, desculţ şi murdar. S-a dus la fierărie şi a cerut de pomană. Fierarul, de la foale, i-a strigat:
— Încalţă-te, vită, şi cară-te, aruncând spre el o potcoavă înroşită.
Fără să se mişte, cerşetorul s-a uitat fix la el şi a spus:
Urs eşti, urs ai să rămâi!
În orice pom ai să te sui
doar în păducel nu, că e spinos,
nici în brad, că e lunecos.
Şi imediat fierarul s-a prefăcut în urs şi a fugit mugind spre pădure, căci cerşetorul ăla era Domnul nostru.
Guifré spune că toţi urşii sunt urmaşii fierarului, de-aia pot umbla drepţi ca oamenii şi se caţără în toţi copacii, doar în păducel şi-n brad nu. Râd când îl aud spunând „Domnul nostru“ şi-i torn bere-n halbă. Restul serii trece repede şi Núria, care mă lasă la tejghea şi iese când şi când să tragă o ţigară, e mulţumită. Patronul Quim a plecat deja de ceva timp, aşa că ne potolim setea şi plictiseala şi dorinţa ca noaptea să se-ntindă cu bere. Şi, când mă simt prea umflat, cu gin tonic. Azi oamenii au o zi bună, toţi liniştiţi, nimeni nu vrea ceartă, nu se plânge, n-are chef să se-mbete şi toţi pleacă acasă când e timpul de plecat.
Când închidem uşa pe dinăuntru şi coborâm pe jumătate obloanele, Núria aprinde o ţigară şi o lasă în scrumiera de pe tejghea. Se duce în magazie cu căruţul să ia patru lăzi mijlocii. Se-ntoarce şi trage un fum. Pune lăzile de plastic pline pe tejghea şi se-apucă să încarce frigiderul, cu ţigara-n gură şi privirea de vulpe. De vulpe căreia-i place să se joace înainte să omoare prada. Şi eu văd că azi are chef de harţă şi-ntreabă tam-nisam:
— Şi tu, Jaume, de unde-ai ieşit?
Eu pun scaunele pe mese şi răspund:
— De sus, din Pirinei. Ca urşii.
Ştie foarte bine. Lasă ţigara şi pune sticlele-n frigider în formă de piramidă egipteană.
— Mama era o ştimă, zic. Şi mă gândesc la mama, cum vorbea puţin, cu zâmbetul ei liniştit, bun ca pâinea caldă când era mulţumită, te făcea să te simţi bine c-ai făcut-o să râdă, chiar dacă zâmbetul i-arăta doi dinţi lipsă-n faţă. Mama mea, cu toată bunătatea ei irosită. Mama mea, moartă înainte de accident, şi cât mă bucur c-a murit înainte de tot ce-a fost. Mă duc la tejghea şi m-aşez ca un client. O să mătur, da-ntâi iau din scrumieră ţigara aprinsă a Núriei, c-am terminat de urcat scaunele. Întreabă:
— Sunt ştime în Pirinei?
— Sunt peste tot.
— Cum ştii că era ştimă?
Fac semn cu mâna să mă servească cu alt gin tonic şi-i spun alt adevăr:
— Când mama şi tata s-au luat, mama l-a pus să-i promită că n-o să spună niciodată cu voce tare că e ştimă. Da’, când m-am născut eu, eram atât de urât, că tata nu putea să creadă că-s fiul lui şi-a zis: „Aşa păţeşti dacă te-nsori c-o ştimă.“ Şi pam! mama a dispărut şi n-am mai văzut-o niciodată.
— Aşa păţesc mereu ştimele, zâmbeşte. Toarnă două gin tonic. Ţigara i-a rămas la mine şi-şi aprinde alta.
— Ştii ce cred eu despre bărbaţii secretoşi, misterioşi, care nu spun nimic, ţin totu-n ei? întreabă. Cred că-s ca o cochilie goală, n-au nimic de spus.
Ridic capul şi mă priveşte cu ochii care zâmbesc provocator, capabili de multe alte lucruri decât să fie aici. Ochi de vulpe plictisită, plictisită de băieţii din oraşu-ăsta, de maşinile băieţilor din oraşu-ăsta, de peisajul şi perspectivele din oraşu-ăsta. Eu n-am nimic să-i ofer şi nu vreau să mă privească aşa, cu gura uşor întredeschisă ca o uşă. Şi zic:
— Am omorât un om.
Zic şi nu mă uit la ea, nu vreau să-i văd reacţia. Îşi schimbă poziţia, fumează şi aşteaptă.
— Am omorât un băiat care mi-era prieten. Fără să vreau. Eram la vânătoare şi l-am împuşcat în spate. Mi s-a descărcat arma. Sus, în munte, atât de sus, că mi-a luat ore să-l duc jos, mi-a murit în braţe.
Poftim, un secret ca o comoară. O mică zguduială în suflet. O întâmplare la care să te gândeşti, una de spus prietenilor. Un adevăr ca un fruct putred. O scenă tristă.
Atunci o privesc şi zic:
— Şi-o vreme am fost la-nchisoare.
Stă nemişcată ca o vulpe.
