Zăpada
Cobor din maşină şi mă întâmpină câinele, bat la uşă şi întreb dacă pot să intru şi, aşezată la masa din bucătărie, zic:
— I-am spus o dată mamei tale şi nu i-a plăcut. Dar acum, că Sió e moartă, îţi spun ţie, Mia. Aveţi pe cineva în casă.
Mă priveşte calmă.
— E un mort, Neus? întreabă.
— Ce-a mai rămas, zic.
— Are gânduri rele?
— I-ar fi mai bine afară.
— Ca animalelor, zice. E tata?
— Nu ştiu.
— E orb?
— Nu ştiu.
— E Hilari?
Nu ştiu dacă e Hilari.
— Mă laşi să mă gândesc? întreabă.
Dacă pot să evit, nu mă duc la Matavaques. Încerc să nu mă uit spre ferestre. Mă uit spre curte şi grădină şi spre creasta de munte din partea cealaltă. Când îl simt, îmi imaginez un bărbat. Dar nu e un bărbat. Îmi imaginez un bărbat ca să-mi fie mai puţin frică. Un bărbat furios. Violent şi necontrolat, cu siguranţa sumbră a forţei. Bosumflat, ca un copil. Vârât într-un colţ. Îmbibat de veninul propriului eşec. Clocindu-şi mânia şi aşteptând ca o cloşcă căreia i s-au furat ouăle.
Înainte ningea ca lumea. Ningea aşa mult, că lângă şosea se ridicau pereţi înalţi de zăpadă, ca de-nchisori. Ca labirinturi. Ca nişte castele. Copiii luau saci şi-şi dădeau drumul pe coaste, fără sănii. Fundul pe sac, pe zăpadă. Le auzeai râsetele şi strigătele în liniştea absolută din munţi când ninge. Parcă toţi, copaci, animale, ar fi rămas muţi de uimire. De albul orbitor. Zăpada albă ca o mână astupându-le gura. Copiii bucurându-se de zăpadă. Căci zăpada, ca moartea, nu se-alege. Vine când vrea şi schimbă totul. Tomàs Molina de la meteo zice c-o să ningă. Azi. Eu zic că n-o să ningă. Ştiu când vine ninsoarea, căci lumina e albă. Când vine ploaia, lumina e gri, de-un gri argintiu. Lumina gri şi lumina albă încep să se vadă cu o zi înainte. După intensitate, ştii cât mai e până ninge sau plouă.
Bunica găsea apă, cu nişte vărguţe de fier, ca două L, şi tatăl ei ştia când o să plouă şi când nu, şi oamenii, chiar de nu-l prea iubeau, fiindcă le trezea teamă, se duceau să-l întrebe când să semene. Într-o zi, când culegeam ierburi cu bunica, am întrebat-o ce sunt cascadele. Eu cascadele le văzusem totdeauna atârnând în mijlocul cerului, ca norii. Unele mai groase, altele mai subţiri, de-un albastru stins, frumos, străveziu, ca al râului. Ea a privit spre peticul de cer spre care arătam şi a exclamat: „O, Doamne, fetiţo! Ce ţi-am făcut!“ Şi n-a mai zis nimic. Pe bunica o chema Dolors. Bunica Dolors n-a spus că sub cascade sunt izvoare şi râuri subterane. N-a spus că sunt un semn cascadele, de apă, şi că doar ea, eu şi bunicul le vedeam. Că de-aia găsea ea apa. Şi n-a spus că cine vede cascade vede mai multe lucruri. Dar nu cu ochii. Cu stomacul şi cu fiecare fir de păr de pe braţe şi de pe ceafă, şi cu ficatul şi plămânii şi inima şi fierea şi cu toate părţile corpului care simt frică şi durere. Şi n-a zis nimic despre întunericul din colţuri. Nici despre lucruri care-s atât de triste că sunt ca o palmă peste faţă. Nici despre lucruri pe care să nu le faci niciodată, sub nici o formă. Nici despre cei care mor şi nu pleacă. Nici despre găurile prin care respiră pământul. Nici despre balanţă.
Ca să se-amuze, uneori soţul meu îmi zice Crăiasa Zăpezii. Fiindcă mă cheamă Neus21. Şi eu nu mă-nşel niciodată când zic c-o să ningă. Omului meu eu îi zic Agustí, că ăsta e numele dat de mama lui, dar toţi îi spun agutzil. Toţi, doar fetele noastre nu, ele-i zic papà. În povestea despre Crăiasa Zăpezii, Crăiasa avea o oglindă. Una în care, când te priveai, vedeai numai lucruri triste şi rele. O dată, nişte spiriduşi duceau oglinda la palatul de iarnă; şi au scăpat-o, a căzut şi s-a spart în o mie de cioburi. Şi-aceste o mie de cioburi s-au împrăştiat. Au intrat în ochii unor oameni şi, de-atunci, tot ce vedeau oamenii ăia era trist şi urât. Şi au ajuns şi-n inimile unora, şi aceştia simţeau doar ranchiună şi durere. Şi mie un mic ciob de oglindă mi-a intrat într-un ochi şi eu văd unele tristeţi, văd unde unui om i s-a făcut un rău şi-i simt pe cei care-au murit şi au rămas prinşi în această lume. Şi, dacă am curaj, dacă am putere sau dacă ei sunt prea aproape de cei la care ţin, le spun să plece.
Sună telefonul. E Mia. Neus, zice, scoate-l din casă. Îi spun că pot să merg mâine. Luni pleacă în drumeţie Mia şi fata mea, Cristina. S-o facem ziua, zic. Zice că-mi poate pregăti prânzul, îi zic că nu trebuie. O să vin la zece. Va trebui să aştepţi afară. Şi mă gândesc cum Tomàs Molina susţinea c-o să ningă.
A doua zi cerul este ca burta unei mese, jos, plat, cenuşiu. Când a murit Domènec şi Sió a rămas singură, mă duceam la ea săptămână de săptămână. Eu nu eram încă măritată. Îi duceam fasole sau dovlecei sau orice altceva ca să am o scuză s-o vizitez. Veneam şi când, după mulţi ani, Sió şi-a pierdut minţile. Nu destul. Nimic nu-i destul, niciodată. Dacă trebuia să intru în casă, rămâneam mereu în bucătărie. E o bucătărie bună. Şi, dacă puteam, în curte, în faţă, unde bate soarele, că acest colţ de munte are propriul microclimat.
Când ajung la Matavaques, Mia iese cu câinele.
— Ai nevoie de ceva? zice.
— Nu, de nimic.
Intru. Casa mă pândeşte tăcută. Surprinsă. În gardă. E o casă veche, nu prea mare, o căsuţă de ţărani sau de păstori. Antreul e deasupra unei scări cu trei trepte, ca trei dinţi. Un antreu mic, cu pereţi rustici şi podea din gresii fiecare altfel. Cuierul pentru haine şi pantofi. Un dulap în perete din lemn plin de vinişoare. O masă solidă cu o tavă cu chei şi hârtii şi scrisori. La stânga e bucătăria. În faianţă albă, din loc în loc cu o floare albastră. Chiuveta, de marmură roz, o fereastră cu perdele brodate şi un raft pentru farfurii, toate albe. O masă solidă, neagră, curată, lucioasă de-atâta vechime şi folosinţă şi cu o bancă ce-o fi având ani, cu perne din in, şi un vas cu flori uscate, scaune mici şi-un televizor. Mia ştie să păstreze mobila. Salvând lucruri de nesalvat. Şi casa-i aranjată şi primitoare. Nu ca a noastră, mereu în dezordine. Toate brambura, şi-n mijloc omul meu şi nepoţii.
Zona plitei e nouă. Cu o hotă făcută din lemn, dar se vede că dintr-un lemn care n-a trăit în pădure, tăiat şi lustruit de maşini fără suflet. În cămin arde focul. Un cămin vechi. Ridicat pe podea, încastrat în pereţi. Alb, tivit cu lemn şi cu un coş din faianţă negru de fum. O bucătărie bună. Bucătăria dă-ntr-o cămară cu uşa închisă, n-am intrat în ea niciodată. În stânga antreului e camera unde doarme Mia, cândva, de nu mă înşel, a bunicului Ton. Intru doar să-mi vâr nasul, căci aici nu-i nimic. E frumoasă. Cu pereţi galbeni. Cu două ferestre înalte. O ladă de zestre, o comodă şi un dulap, mari, masive, cu un chenar simplu gravat în lemn. O mică oglindă, sub ea un lavoar de porţelan. Un scaun, pe el haine purtate. O noptieră cu mai multe flori uscate, unguent Vicks VapoRub şi medicamente, o veioză, un radio alb şi o fotografie cu Mia şi Hilari la nici douăzeci de ani. Şi cărţi. Toni Morrison. Marta Rojals. Stieg Larsson. Cu eticheta bibliobusului. Un covoraş maro lângă pat, pe care, sigur, doarme Lluna. Tăblia şi picioarele sunt din lemn de culoare închisă. Un dormitor cald.
Tatăl bunicii Dolors, străbunicul meu, din când în când lua deoparte pe cineva şi-i zicea: „Ia-ţi rămas-bun, c-o să mori.“ De-aia se temeau de el oamenii. Fiindcă după câteva zile cel căruia îi spusese murea. Şi, când îl vedeau venind pe străbunicul, oamenii începeau să tremure. N-avea o viaţă uşoară. Avea un stol de corbi deasupra capului. Astea-s lucruri pe care nu le poţi spune. Chiar dacă le-ai observat. Chiar dacă le ştii. Chiar dacă eşti la fel de sigur cum eşti că soarele va răsări la est. Aşa-mi spunea bunica. Şşşt, lacăt la gură. Atât de lacăt, încât mie nu mi-a spus nimic-nimic din ce vedea sau făcea sau cum făcea. Doar un lucru zicea bunica. Morţii sunt morţi. Nu te-atingi de ei, fetiţo, nu le vorbeşti.
E timpul. Problema e la etaj. Mă-ndrept spre scară. O scară din lemn şi bucăţi de gresie de culoarea cafelei. E sus şi m-aşteaptă. Pândeşte, nemulţumit. Mi se face pielea de găină, în spate, jos, apoi pe toată spinarea. O iau încet-încet. Urc scara calmă. Ca o mamă. Ca o bunică. Asemenea lucruri, uneori, n-au avut nici mamă, nici bunică. Îi zic blând că trebuie să plece. Că aici nu e casa lui. Nu mai e casa lui. Că e-n regulă. Îi explic de ce nu e casa lui. Că nu e un loc bun pentru el. Trebuie să pleci. Trebuie să-ţi găseşti drumul. Durerea şi furia lui îmi apasă stomacul. Ficatul. Se-apropie şi se prind de mine şi mă străpung ca un cârlig gros, ruginit. Se-nfurie. Se-nfurie rău. E plin de înverşunare. Plin de zeamă neagră. Tot părul de pe corp mi se ridică ţeapăn, ca spini, ca ace. Şi atunci începe. Blestematul. Nu vorbeşte. Ei nu vorbesc. Nu vorbesc pe-nţelesul meu. Eu spun vorbele înlăuntrul meu, ca un gând, dar ei, ei n-au cuvinte. Au doar toată durerea asta, toată ura asta, toată apa asta murdară.
Nu mă înfurii. Îi zic din nou că trebuie să plece. Nu trebuie să te înfurii. Nu trebuie să-ţi pierzi cumpătul. Dacă ţi-l pierzi, e cumplit. Dacă ţi-l pierzi, se-ntâmplă ceva rău. Câştigă. Rănesc. Nu e casa ta. Nu e casa ta. Nu mai e. Afară. Ieşi. Caută drumul. Locul ăsta nu mai e pentru tine, nu mai e primitor.
Uneori poţi scăpa de ele, de lucrurile astea. Unele sunt oameni. Şi altele nu ştiu ce sunt. Sunt lucruri ce nu pot fi înţelese. Eu nu ştiu unde se duc când pleacă. Eu nu ştiu dacă mai e ceva dincolo. Eu nu ştiu nimic. Dar pe unele le poţi desprinde. Le poţi consola ca pe un copil. Le poţi linişti. Le poţi explica tot ce e de explicat. Şi, după multe ceasuri, se fac mici şi cuminţi şi calme, şi pleacă.
Altele nu se pot desprinde. Se petrec atât de mari lucruri pe lumea asta. Atât de rele, că nu poţi decât să lupţi zi şi noapte să plece, să se-ascundă şi să se-ncolăcească în altă parte. Să iasă din locul unde-s vârâte şi-l fac putregai, să plece să putrezească în altă parte.
Intru în dormitorul din faţa scării. O cameră matrimonială. Podeaua uzată, din lemn. Pat mare, vechi, înalt, cu tăblia pe care-i pictată o Fecioară Maria, cu un Isus copil bucălat, deja merge-n picioare, o oaie şi Sfântul Iosif. Cred că a fost camera lui Sió. Şi, înainte, a lui Sió şi a lui Domènec. Acum Mia n-o foloseşte. Miroase a săculeţe cu ierburi pentru rufe şi a lichid de omorât carii.
Mă-ntind pe pat, e tare, cu o cuvertură albă îngălbenită. Îmi pun mâinile pe burtă şi închid ochii. Se zvârcoleşte în mine ca un şarpe. Rău lucru. Dar eu îi zic ce trebuie să-i zic. Fără să-mi pierd firea. Severă. Moartă de frică. Vorbesc, vorbesc, repet aceleaşi lucruri. Afară. Afară. Du-te. Du-te.
Dar, când deschid ochii, e deasupra mea. Groaznic. Negru tot şi doi ochi imenşi, albi, alungiţi. Nu mă mişc. Îşi apropie de mine faţa, care nu e o faţă. Gura ca o gaură. Aş ţipa, dar mi-a-nţepenit ţipătul ca un os rămas în gât. Nu mi-ar folosi la nimic să ţip. Nu-i aici. Îmi zic. Nu-i aici. Mă priveşte nepăsător. Nu-i aici. E un copil care cască cu gura asta. Un copil somnoros cu ochii ăştia. Un monstru. Cu privirea asta îngrozitoare ca tot răul din lume. Ochii ăştia frenetici. Afară. Afară. Du-te. Afară. Asta nu-i casa ta. Asta nu-i casa ta. Afară. Afară.
Şi pleacă.
Mă dau jos din pat. Mi-s grele picioarele, genunchii. Vârsta, Neus. Mă duc la uşă şi mă sprijin de toc. Mă uit înapoi, la pat. Mă uit la dulapul de pe scară, nu e. Nici în baie. Cobor scara. În bucătărie, nimic. Antreu, nimic. Cealaltă cameră, nimic. Mă concentrez şi ascult. Nu e.
Îmi revin în antreu şi ies.
— Vrei o cafea sau altceva? mă întreabă Mia.
Burniţează.
— Nu, zic, sunt obosită, mă duc acasă.
