Şi-apoi eu am făcut paisprezece ani şi m-am lăsat de şcoală şi am intrat la măcelărie, zilnic. I-am spus mamei că, atunci când Manel, patronul măcelăriei, iese la pensie, cum n-avea copii, o să-i cumpărăm magazinul cu banii de pe casa goală din Camprodon a bunicului şi a mătuşii Carme, păstraţi de ea sub o placă de gresie. Şi i-am spus lui Jaume şi a zis c-o să vindem şi brânza lui. Şi Hilari a zis c-o să vindem şi animale din curte şi ouă şi că el o să-mi dea mistreţii şi iepurii pe care o să-i vâneze şi că, dacă gătim, am putea să vindem mâncare. Şi eu am fost de acord, da, da, la tot. Şi atunci mama a început să spună că n-ar trebui să mă duc în pădure cu băieţii, că ei aveau doar treisprezece ani, dar eu eram de-acum femeie. Şi eu n-aveam nici un chef să fiu femeie. Cu viaţa crudă şi puţinele lucruri care-ţi mai rămân când eşti femeie. Şi tot mă duceam cu ei, veneau să mă ia seara, când se-nchidea magazinul, şi mergeam la festa major şi-n excursii şi la vânat şi peste tot.
Şi când am făcut cincisprezece sau şaisprezece ani, nu ştiu exact, în mine şi-n Jaume s-a trezit dorinţa de sărutat. Şi, uneori, Hilari se plictisea de ţocăitul nostru bălos, aşa zicea, şi se ducea acasă s-o ajute pe mama. Hilari pleca şi veneau spiriduşii pădurii. Care şuşoteau şi chicoteau, ca-ntr-o magie. Jaume avea un gust dulce şi intens şi sărat, ca de salam bun. Şi-ncercam toate cotloanele şi toate felurile şi era un miros nou, al săruturilor. Mă lua-n spate-n pădure şi eu ziceam sunt călare pe urs, am îmblânzit ursul Pirineilor! Şi-atunci mormăia şi fugea şi mă lăsa să cad încet pe pământ şi se târa peste mine mugind. Eu râdeam, de adrenalină, de gâdilatul aerului ce-i intra şi ieşea din nas când îmi mirosea părul şi gâtul şi gura şi burta şi mormăia, mormăia, şi-n mormăitul lui ni s-a trezit dorinţa să facem dragoste.
Şi ne-am iubit toţi anii care-au venit, care, deşi au trecut repede, au fost mulţi. Până la accident.
Şi-atunci, în visul meu, Hilari zice:
— Mia, spune-mi cum s-a pierdut mama.
Şi-şi scoate tricoul şi-l sfâşie să facă şuviţe să lege roşiile. Şi eu strig:
— Hilari, nu-ţi rupe tricoul, am cârpe-n casă.
— E vechi, zice.
Şi legăm de araci roşiile, verzi şi pricăjite, şi eu îi povestesc:
— Mama s-a pierdut şi eu parcă vedeam cum pădurea-şi deschide gura. Mama cu şorţul ei mov alunecând pe sub copaci ca-n gura unui lup. Pe cărarea ca tubul unui stomac care duce în hăul unde sfârşesc toţi cei înghiţiţi de munte. Tu şi tata, Hilari. Dar pe Sió pădurea a scuipat-o – şi mă pufneşte râsul – de parcă nu putea s-o mestece, atât era de uscată măicuţa mea.
Şi râdem.
— Ca atunci când tu nu puteai să-nghiţi carnea şi mama-ţi toca cotletul şi spata cu mixerul şi-ţi făcea deluşoare, continui. Ca-n povestea pe care tata i-o spunea mamei, cu femeia care nu era nevastă bună fiindcă nu ştia să facă nimic şi, după nuntă, bărbatul a dus-o înapoi la părinţi şi le-a spus că după ce o s-o-nveţe ceva, vine s-o ia. N-a vrut-o pe mama pădurea, mi-a dat-o înapoi să-i îngrijesc boala şi capul vraişte, plin de-amintiri vagi, haotice. Am strigat-o, Lluna lătra, lătra-ntruna, şi jumătate din oraş a mers în căutarea ei şi-au venit maşini de jandarmi şi pompieri s-o găsească pe doamna pierdută. Şi-am postat pe Facebook mesaje şi am dat anunţuri în ziare şi-am lipit hârtii pe copaci la Molló şi Camprodon, chiar şi la Beget şi Ripoll, cu poza ei din cartea de identitate, şi nimic. A petrecut două nopţi întregi în pădure mama, şi s-a-ntors în a treia zi, dimineaţa, şi-a zis că a dormit cu ştimele apei. A dormit cu ştimele apei! Şi eu i-am zis, mamă! şi ea, nu-mi pasă că nu mă crezi, dac-aş fi o fetiţă m-ai crede. Şi au ţinut-o la spital şi-au cercetat-o doctori peste doctori şi nici o zgârietură. Dar doctorilor nu le-a spus nimic despre ştime. Eu am ameninţat-o că, dacă se mai pierde, o duc la azil, dar n-a fost nevoie, avea să moară curând.
Mai leg o roşie şi continui:
— O dată mama ne-a altoit, că i-am spus că văzusem ştime. Îţi aminteşti, Hilari? A zis să nu mai spunem minciuni şi bazaconii.
Hilari ia o fâşie din tricoul rupt şi face alt nod şi leagă roşia de arac. M-ascultă c-un zâmbet concentrat, fericit, pieptul şi spatele gol şi capul într-o parte, fiindcă-l încântă să povestim despre când eram copii.
— Ţi-aduci aminte ce semn ziceai c-o să ne facem ca să comunicăm dacă murim? Dacă unul din noi rămâne singur? îl întreb. Eu nu-mi mai aduc de povestea cu ştimele. Mi le-nchipui ca pe cele din poveşti, frumoase, spălând rufe albe. Dar nu văd ce-aveam noi în cap când ziceam că le-am văzut. Îmi amintesc doar cum ne pocnea mama. Şi-mi amintesc cum tu ziceai că le-am văzut şi-apoi alegeai semnul pe care să ni-l facem când unul o fi mort. Aveai multe idei şi nici una nu mergea. O să vii şi-o să mă saluţi ca o fantomă, ziceai. Şi eu te-ntrebam, noaptea sau ziua? Şi tu ziceai, dacă pot, ziua, şi, dacă nu pot, noaptea. Şi eu ziceam, noaptea nu, Hilari, c-o să mă sperii. Şi-atunci propuneai: în vise! Dar eu ziceam, în vise o să credem c-am visat şi celălalt n-a fost de-adevărat, ca atunci când îl visai pe tata. Şi-ai zis c-o să vii sub formă de animal, de căprioară sau de mistreţ sau de iepure, şi eu am întrebat, Hilari, şi dacă te vânează? Atunci ai zis, nu, Mia, de animal care nu se vânează, de motan. Şi, dacă te fugăreşte Ruda? – era câinele pe care-l aveam înainte, bunica Llunei. – Atunci, câine, ai zis. Şi eu cum aş şti că eşti tu? te-ntrebam. Fiindc-aş fi cel mai deştept câine pe care l-ai văzut şi-aş face lucruri pe care doar tu şi cu mine le ştim. Aş dansa, aş deschide uşi şi-aş face pipi în dulapul mamei.
Şi râde mulţumit. Şi-atunci, şi mâinile ne miros a frunze de roşii, îmi spune din nou secretul. Secretul era povestea lui cu fantome preferată. I-o spusese o dată Rei.
— Vino, să smulgem buruienile, zice. Şi povesteşte: Înaintea noastră, în casa asta trăia un om orb. Dar omul orb a murit. Şi, peste mulţi ani, bunicul Ton a pus instalaţie electrică şi noapte de noapte luminile se stingeau singure. Seara, când aprindeam becurile, plaf. Parcă atingea cineva întrerupătorul. Parcă trecea cineva prin casă, cameră cu cameră, şi stingea toate luminile. Şi-au venit cei de la electrica şi-au controlat tot, dar cablurile erau bune, întrerupătoarele, bune, totul în ordine. Era o fantomă. Atunci Rei i-a zis bunicului Ton: „Ţi-aduci aminte, Ton, că Miquel era orb“? Miquel era un unchi de-al bunicului Ton, de mulţi ani mort. Când trăia, mergea mereu cu mâinile pe pereţi să găsească drumul, să nu se-mpiedice de mobile. Într-o seară cu furtună, când luminile din casă s-au stins una după alta, plaf, plaf, plaf, bunicul Ton a strigat: „Ia-ţi, naibii, mâinile, unchiule Miquel, că-mi închizi întrerupătoarele“! Şi de-atunci luminile nu s-au mai stins niciodată singure.
Şi-atunci luminile farurilor intră pe fereastră şi mă trezesc.
Visul rămâne în urmă ca o piele de şarpe veche, uscată, şi aud o maşină, afară, şi trosc-troscul pe care-l fac toate lucrurile rupte sub greutatea roţilor. Când mă ridic, Lluna mârâie agresivă. Nu-mi place că mârâie. Merg la dulapul de la intrare şi iau puşca şi mă mir că mi-e frică şi că mă duc după puşcă. Îmi pun nişte cizme, să calc apăsat, că, dacă mergi desculţ, parc-ai fi în costum de baie. Şi mă gândesc la Hilari, acum câteva clipe în grădină, în visul meu. Şi-s grele, ca tristeţea, somnul şi amintirea lui Hilari. Frica mă vrea trează. Maşina s-a oprit. Ies, c-o jachetă peste pijama, cu puşca şi cizmele. Maşina e neagră şi nu se vede cine e înăuntru. Nu m-am uitat la ceas, dar e noapte neagră ca moartea, mută. Să fie undeva între patru şi cinci. Ce dracu’or vrea de la mine la ora asta? Nu-mi place. Arunc o privire-n grădină, nu-i nimeni, nu-i Hilari. Ar fi trebuit poate să mă fac că dorm, ca oamenii care-s prădaţi. Şi mă gândesc la Oriol şi la noaptea lui cu hoţii. Farurile se sting. Capota maşinii e toată-nfundată. Se deschide uşa şi nu zic nimic, mi-e limba-ncleiată şi Lluna, în faţa mea, latră, şi mârâie, şi-şi arată toţi dinţii şi clănţăne când latră. Şi-atunci iese un bărbat şi-mi sare din piept inima, fiindcă-l recunosc.
Din maşină iese Jaume. Prind câinele de ceafă şi-i spun vorbe liniştitoare şi tot latră, şi-i zic, Lluna, Lluna, şşşt, şi-aproape-mi alunecă arma. Jaume stă ţintuit lângă maşină ca o fantomă, ca o ofrandă, şi, când mă ridic şi m-apropii, mă priveşte printre gene, cu ochii şi chipul îmbătrânit. Îmbătrânit, nu, umflat, şi lemnos, şi ochii ascunşi sub pleoape, de parcă eu aş fi un foc sau un soare la apus. De parc-aş putea curge şi l-aş atinge. Fac paşii până la el şi zic:
— Vrei să intri?
Totul, în jurul lui, deasupra, în spate, e negru şi trebuie să mă răsucesc ca să-mi intre puţină lumină în câmpul vizual. Aer în ochi. Mă uit spre casă, o secundă-mi pare că nu e acolo. Cum nu e Hilari în grădină.
Mă urmează şi câinele-l urmează pe el. Lluna-l adulmecă şi nu mai latră şi-i zice un bun venit sobru lăsându-l să intre. O să se bucure de prezenţa lui, animalele mereu se bucurau, iar Ruda mereu îl voia lângă ea şi asta câinilor le intră-n sânge.
Îl conduc la bucătărie şi se-aşază pe bancă. Câinele se strecoară sub masă şi eu, deodată, mă simt de parcă mi-au fost scoase măruntaiele toate, stomacul, şi plămânii, şi ficatul, şi tot-tot.
Ca Jaume să nu dispară şi să nu fie prea multă lumină în ochii care şi-au pierdut somnul de parcă n-o să mai fie somnoroşi niciodată, ca să nu ne vedem prea bine sau să vedem tot ce ni s-a-ntâmplat pân-acum, şi toţi anii, şi pijamaua de pe mine, şi haina murdară, aţâţ focul, dar n-aprind nici o lumină.
Şi, deodată, Jaume începe să plângă. Plânge aşezat la masă, fără să geamă. Nu se vede bine, dar picăturile care-i cad pe braţe şi pe lemn sunt rotunde şi mari şi fac plici, plici. Câinele observă, se duce la el şi i se vâră între picioare, şi mângâierea animalului îl face să plângă şi mai tare. Eu, la-nceput, nu vreau să-l privesc cum plânge. De parcă nu s-ar cădea. Şi mă uit la jăratic, la miezul lui roşu. Dar pe urmă-mi zic că da, trebuie. Că e ceva bun să plângi. Şi că, în fond, mi-e dator aceste câteva lacrimi, şi mă-ntorc şi-l privesc.
Când îşi şterge obrajii, fac cafeaua. Fac cafeaua ca să am mâinile ocupate şi s-o sorbim fierbinte. Căci, cât o-nghiţi, totul e bine. Umplu cafetiera cu apă rece până la filet. Iau din bufet pachetul şi o linguriţă şi pun cafeaua, încetul cu încetul. Închid bine, că, dacă nu-nchizi bine, zboară-n aer. Aprind focul şi pun cafetiera şi, când suflu-n chibrit, cu spatele, îi spun că nu l-am învinovăţit niciodată, c-a fost un accident, toţi ştiam. O spun cu cruzime. Ochii nu-mi plâng, n-au lacrimi, şi zic, v-am pierdut pe-amândoi deodată. Pe tine şi pe Hilari. Ca un brânci. Ca o lovitură de pumn, cea mai tare pe care i-o pot da. Cu pumnul închis. Cu palma deschisă. Cu amândoi pumnii deodată. Şi pregătesc ceştile.
La-nceput, după moartea lui Hilari, când îmi imaginam că Jaume o să vină, distrus, îl primeam cu tandreţe. Ne-mbrăţişam şi plângeam, ne-mbrăţişam şi plângeam, nu trebuia să-i spun că-l iert, fiindcă ştia deja, îi spunea trupul meu că-l iert. Apoi, când lunile treceau şi eu ceream să-l vizitez şi refuza şi tată-său trăia singur şi eu mă duceam pe la el şi casa se prăbuşea şi când omul a murit singur-cuc şi după un timp Jaume a ieşit, dar nu s-a-ntors, durerea şi neputinţa de-a înţelege au pus pe mine o crustă tot mai groasă, că mi-a luat ani s-o curăţ. Apoi, dacă-mi imaginam că vine sau trece pe-aici sau ne-ntâlnim în sat, îl priveam cu cruzime, supărată, cinică, veninoasă, plină de toate furiile şi durerile amestecate.
Pregătesc zahărul şi linguriţele. Când fierbe, torn cafeaua în ceşti. Îi pun una lângă mâini şi mi-e un pic frică să m-aşez în faţa lui, dar m-aşez. Dă din cap, în semn, probabil, de mulţumesc şi pune două degete deasupra aburului cald care se ridică din ceaşcă, una mare, de lapte. Şi eu îmi pierd orice speranţă. Îmi pierd orice speranţă fiindcă-i aici şi nu zice nimic. Fiindcă nu vorbeşte, ca un câine bătrân. Fiindcă aşteaptă să spun ceva eu, prima, să-i smulg cuvintele ca pe dinţi. Şi-atunci întreb:
— De ce-ai venit?
Şi răspunde:
— Am călcat un căprior.
Are aceeaşi voce. Şi eu îl privesc şi el îşi ridică privirea şi ochii ni se-ntâlnesc. Aceeaşi voce. Ochii mi se umplu de sânge cald, fiindcă are aceeaşi voce. Şi, de parcă s-ar fi deschis un robinet, continuă:
— Ca al lui Hilari.
Şi e frumos că-i rosteşte numele. Hilari, Hilari, Hilari, Hilari, Hilari, Hilari, Hilari, Hilari. Ochii lui, o arsură.
— Unde-i acum căpriorul? întreb.
— În maşină, zice.
Şi nu vreau. Şi, da, vreau. Şi mă ridic. Aş vrea să rămân şi să spun mai multe. Şi el să spună mai multe, mult mai multe. Dar mă ridic. Fac iarăşi drumul până la uşă şi-mi zic că-s lucruri importante de făcut, necesare. Iau puşca de pe masa de la intrare şi ies. Noaptea e plăcută şi cobor încet scările, să nu fac zgomot. Câinele vine după mine. Când mă apropii, maşina pare un vapor eşuat, o casă părăsită. Cu portiera lăsată de Jaume deschisă, ca o ureche ruptă. Cu botul distrus după o luptă. M-apropii uşor. Geamurile mă privesc negre ca o apă. Mă uit prin portiera deschisă, înăuntru e întuneric şi nu văd bine scaunele şi scrutez întunericul şi nimic nu se mişcă. Am arma pregătită în mâna dreaptă, dar înăuntru nu-i nimic. Îmi plec capul şi pun mâinile pe suportul pentru picioare şi nimic. Doar un miros acru, tare, greu, de animal sălbatic şi de bere şi de sânge şi de încă ceva mai aspru.
Îl aud pe Jaume venind dinspre casă. Pipăi podeaua maşinii şi o simt umedă şi-mi trag mâinile şi nu văd de ce culoare e lichidul şi mi le şterg pe picior, şi Jaume, care e acum lângă mine, zice:
