simțeam deloc nevoia – nu mai mult decât Aaron – să raportez ce am descoperit. Cu Patricia dispărută, Aaron ar fi putut rămâne liniștit aici în oraș, să-și vadă în continuare de viața lui. Dacă nu cumva…
Patricia Mickler nu mai există. M-am asigurat personal de asta.
Mi-am amintit de conversația cu Irina, de la sala de sport. Nu a spus nicio clipă că Patricia e moartă. Singurul lucru pe care i-a spus a fost că n-a mai rămas nimic de găsit din Patricia Mickler.
Are prieteni care pot face dispărut pe oricine… nume nou, pașaport nou, și-ișterg de pe suprafața pământului ca și cum n-ar fi existat niciodată.
Dacă Patricia Mickler nu era moartă? Dacă Irina și-a ajutat prietena să
dispară? Dacă au aruncat mașina și lucrurile ei în lac și i-au înscenat moartea?
Dacă Patricia, altcineva acum, trăia altundeva, cu altcineva? Altcineva care avea grijă de ea și o făcea să se simtă în siguranță.
Mașina pe care o văzusem în garaj trebuie să fi fost a lui Aaron, abțibildurile de pe parbrizul din spate îi înfățișau, probabil, pe ei și familia lor de câini. Dacă
au dispărut în asfințit în Subaru? Aaron și Patricia puteau fi oriunde. Ceea ce făcea din mine viitorul prim suspect în moartea lui Harris Mickler. Cuvântul meu împotriva muntelui de dovezi care se adunau împotriva mea.
Năucită, m-am dat jos de pe scară.
Telefonul suna insistent în buzunar. L-am scos, văzând cu surprindere că am vreo zece apeluri ratate: de la părinți, de la Georgia, de la Sylvia… Probabil toți voiau să mă felicite pentru articolul din ziar. Nu suportam gândul să stau de vorbă cu vreunul dintre ei.
Pe aleea mea s-a auzit scrâșnet de cauciucuri. M-am răsucit, sărind în lături când o bară argintie s-a oprit la câțiva centimetri de genunchii mei. Prin parbriz se vedea fața furioasă a lui Nick. A făcut semn spre mine cu un deget greu:
— Urcă, a mormăit el.
M-am uitat cu drag la umbra lui Vero de la fereastra bucătăriei mele. Apoi am deschis portiera și am urcat. Nick a băgat mașina în marșarier și a călcat accelerația, ieșind de pe alee și conducând în tăcere departe de casa mea. A făcut o întoarcere strânsă în capul străzii și s-a oprit la refugiu, la curbă, refuzând să se uite la mine.
— S-a întâmplat ceva curios după ce te-am lăsat acasă. L-am sunat pe comandant să-i spun că am dat peste ceva mare, că am vești. M-a informat că și el are vești. Și apoi mi-a spus de nu știu ce articol din fițuica locală. Nick a scos un ziar din cutia pentru mănuși și mi l-a aruncat în poală. Se pare că eu sunt polițistul seducător care nu bănuiește nimic, iar ancheta mea a fost doar un mare proiect de cercetare pentru cartea ta.
VP - 237
— Nu a fost așa… Tu nu…
— Eu sunt suspendat. Cuvintele acestea au secat tot aerul din mașină. Până
la noi decizii din partea superiorilor. Mi-au luat pistolul. Mi-au luat insigna. Și acum trebuie să aștept până luni ca să mă prezint în biroul șefului și să-i explic de ce am permis unei romanciere cu o miză personală să-și bage nasul în ancheta mea. Iar, până atunci, toată blestemăția s-ar putea termina.
Mi s-a uscat gura.
— Cum adică termina?
— Șeful mi-a luat cazul. S-a cuplat cu poliția din Fauquier și merg mai departe cu solicitarea mandatului. Dacă îl obțin mâine, atunci întorc câmpul cu fundu-n sus și îi arestează pe Feliks și pe Theresa până ce apuc eu să-mi recapăt insigna.
— Îmi pare rău. Scuza mea a țâșnit într-o explozie de panică. Nimeni nu ar fi trebuit să știe despre ce e vorba-n carte. I-am trimis-o doar agentului meu.
Probabil Sylvia s-a lăsat dusă de val și…
El s-a întors să mă înfrunte, în ochi i-am deslușit flăcări de furie și reproșul de a-l fi trădat.
— Ți-a trecut vreodată prin cap că ți-am împărtășit informații sensibile? Că, dacă cineva ar ști câte ți-am permis să vezi și să afli, mi-aș putea pierde slujba?
— Dar a fost alegerea ta, nu a mea. Mi-am desfăcut centura ca să mă pot întoarce spre el, panica mea transformându-se acum în furie. Tu ai venit la mine, îți amintești? Tu te-ai oferit să mă ajuți cu cercetările pentru carte.
— M-ai folosit!
— Și tu m-ai folosit! Pentru că voiai s-o prinzi pe logodnica fostului meu soț
cu nu știu ce acuzație umflată de răpire și te-ai gândit că eu aș putea obține informațiile pe care tu nu puteai pune mâna. Pentru că nu aveai suficiente dovezi ca să justifici interogarea ei, cu atât mai puțin percheziționarea casei sau a biroului. Așa că să nu-mi spui tu mie cum stă treaba cu manipularea oamenilor!
A întors capul, a respirat adânc, privind rătăcit pe fereastră.
— Spune-mi un lucru.
S-a întins după haină și a scos ceva din buzunarul interior. Și mi l-a depus în mâini. Peruca mea – frumoasa deghizare în spatele căreia mă ascundeam, persoana de succes care pretindeam că sunt în tot acest răstimp, identitatea care ar fi trebuit să mă țină în siguranță și în afara problemelor – era acum o masă jalnică și ciufulită în poala mea. Era distrusă, șuvițele blonde erau pline de praf. Privirile noastre s-au întâlnit.
— Ce vor găsi în câmpul ăla când îl vor săpa?
VP - 238
S-a uitat la mine ca la o străină, ca și cum m-ar fi văzut pentru prima oară, și fața care i-a întors privirea i-a displăcut.
Cum nu am răspuns, a pornit mașina. Nu am vorbit deloc pe drumul de întoarcere. Nu și-a luat la revedere când m-a lăsat pe alee.
Când am intrat în sfârșit în casă, Vero își frângea mâinile lângă ușă.
— Ce s-a întâmplat?
Un balon plutea de-a lungul tavanului. Copiii se jucau în camera de alături.
