— Nu. Îl ținem câteva zile până ce se termină ancheta, și după aia îl aducem îndărăt, în același loc. Cel mai probabil poliția n-o să ceară un alt mandat să
sape același teren. Și pământul va fi moale. Ușor de săpat. Ușor de ascuns, am adăugat printre gâfâieli.
— Câteva zile? Vero s-a sprijinit în lopată ștergându-și fața cu o mânecă, cu o expresie de dezgust vizibil chiar și pe întuneric. Ramon o să mă omoare când îi voi da mașina înapoi. Ai idee cum miroase un cadavru în descompunere? Folia aia poate face multe lucruri, dar în niciun caz nu înlătură duhoarea!
Am înfipt mai adânc lama lopeții. Groapa ne ajungea deja la șolduri.
— La JCPenney au reduceri de toamnă pentru lăzile alea frigorifice mari.
Luăm una mâine dimineață și o punem în garaj.
Ea a chicotit jalnic.
— Și când te gândești că-ți făceai probleme pentru o blestemată de perdea de duș! Nimic nu țipă mai tare criminal în serie decât o ladă frigorifică în garaj!
— Ai o idee mai bună? Din pământul de sub picioarele mele s-a auzit o bubuitură surdă. Am lovit cu vârful lopeții și am simțit ceva tare. Am mutat lopata câțiva centimetri mai încolo, în caz că am lovit o piatră.
— Stai. Vero a strâmbat din nas, împungând pământul la câțiva metri distanță. Adulmeca precaută, dar aerul căpătase brusc o duhoare grețoasă și înțepătoare. Cred că l-am găsit!
Am lăsat lopata și am scos lanterna din buzunar, îndreptând-o spre grămada de pământ de la picioarele lui Vero. Am întors capul când am simțit mirosul.
— Ăă… Finlay. Vocea ei a început să tremure ciudat când a îngenuncheat ca să dea la o parte pământul. Harris nu purta blugi când l-am îngropat, nu?
Am căzut în genunchi lângă ea, dând în neștire pământul de pe un crac lung înfășurat în denim. Nu. M-am abținut cu greu să nu vomit. Și, categoric, nu purta adidași.
— Atunci cine dracu’ e ăsta?
— Habar n-am, dar Harris sigur nu e. Cu băgare de seamă, am pipăit buzunarele blugilor bărbatului, căutând un portofel. Erau goale. Cu capul întors VP - 242
din cauza duhorii, am luat câțiva pumni de pământ de pe fața bărbatului. Mi-am înghițit cu greu saliva. Vai, nu, nu! Mi-am îngropat nasul în mânecă.
— Ce-i? a întrebat Vero, târându-se mai aproape să vadă.
Ochii bărbatului, de un alb cețos, erau larg deschiși. Pielea palidă începuse să
se încrețească, căpătase o nuanță hidoasă de cenușiu, iar de pe la colțurile buzelor albastre se scurgeau firicele de noroi. La tâmplă se căsca o gaură
întunecată.
— Cred că ăsta a fost împușcat în cap.
Vero a sărit în sus. S-a uitat încet în jos, ștergându-și praful de pe genunchi.
— Finlay? S-a scuturat pe palme, înjurând în spaniolă, și a spus: Cu regret te anunț dar am mai găsit o pereche de încălțări. Și sunt sigură că nici astea nu-s ale lui Harris.
Am sărit în picioare, simțind pământul cum se clătină sub ele. Mirosul era tot mai puternic. Au început să-mi lăcrimeze ochii când am mai scos la lumină două
perechi de încălțări. Nick avusese dreptate. Feliks folosea ferma lui Steven pentru afaceri. De pildă ca cimitir pentru cadavre.
— Cum o să-l găsim pe Harris în toată harababura asta?
— Nu știu. Vero părea în pragul unui atac de panică. Lanterna ei mi-a luminat fața.
— Lasă chestia aia în jos, m-am răstit, ferindu-mi ochii. Nu pot vedea.
— Ce să las în jos? Dar nu eu…
În vocea ei frântă se ghicea ceva teribil. Am ridicat palma la ochi, clipind, dar nu am fost în stare să-i disting fața din cauza luminii.
— Nu e lanterna mea, a șoptit înnebunită. Vine cineva.
Ne-am lăsat în jos, cu încălțările mortului proptite în fluierele picioarelor noastre. Ne-am ițit peste marginea gropii. Luminile de la faruri măturau pământul în direcția noastră. Farurile erau pătrate și mari, exact genul pe care nu-ți dorești să le vezi noaptea în oglinda retrovizoare.
— Rahat! Cred că e Nick. Ar fi trebuit să-mi dau seama că va da târcoale fermei. Nicio șansă să stea deoparte și să-i lase pe ceilalți să preia ancheta fără
să-și bage și el nasul. Probabil ne văzuse când am intrat. După care a așteptat, răbdător, până ce s-a asigurat că suntem băgate până la brâu într-o groapă plină
de dovezi. Și, acum, a ieșit și ne-a prins asupra faptului. Să sperăm că nu a sunat după ajutoare.
— Ce facem? a îngăimat Vero în șoaptă când mașina lui Nick s-a apropiat încet și a oprit lângă aceea a lui Ramon. Gazul de eșapament ne învăluia sinistru într-un nor de fum. Farurile erau ațintite exact în direcția noastră.
— Nu are rost să ne ascundem.
VP - 243
Asta era. Nu aveam nicio șansă să ieșim, fără cătușe și o condamnare, din groapa pe care o săpaserăm.
— Cunoaște mașina lui Ramon. Știe că suntem aici. Ar trebui să mă predau.
