Să explic totul, îi voi spune că a fost ideea mea. Vero a protestat șuierând, apucându-mă de cot când m-am ridicat în picioare. Am lăsat jos lopata, cu palma streașină la ochi ca să mă protejez de lumina farurilor.
Vero s-a ridicat lângă mine, lăsând lopata la pământ cu mâna tremurând. Cu brațele ridicate, așteptam ca Nick să iasă din mașină și să vină să ne aresteze.
Portiera mașinii s-a deschis. Motorul a rămas pornit, gazele de eșapament acoperind oarecum duhoarea cadavrelor în putrefacție. Cizmele lui zdrobeau lent pietrișul sub tălpi în timp ce se apropia de noi. S-a oprit puțin în fața mașinii și l-am văzut între benzile de lumină cum ia ceva din buzunarul stâng. Probabil cătușele.
S-a auzit o dată scrâșnetul rotiței unei brichete. De două ori.
Am lăsat brațele în jos, clipind mărunt în lumina farurilor. Flacăra brichetei s-a aprins, apoi s-a stins. Vârful roșu al țigării lui Nick strălucea mai tare la fiecare fum pe care-l trăgea.
— Nu știam că Nick fumează, a șoptit Vero.
— Nu fumează, am răspuns cu voce sacadată.
Vero s-a lipit strâns de mine. Bărbatul a suflat un nor de fum alb, care s-a risipit în lumina strălucitoare a farurilor și în norul de gaze de eșapament. O
geacă umflată distorsiona linia superioară a corpului său. Dar picioarele au fost cele care mi-au atras atenția, lățimea șoldurilor care se profilau în lumină. Erau mai zdravene decât ale lui Nick, două trunchiuri solide de copaci înfipte în pământ. Ochii mei s-au plimbat în sus pe ele, oprindu-se la lungimea deconcertantă a brațului drept al bărbatului, care era suspect mai lung decât celălalt, care ținea țigara.
— Finlay…? Vero m-a prins de mână când țeava unui pistol a apărut pentru o clipă în raza de lumină. Mi-a stat inima când a îndreptat-o spre mine.
— Pot să explic… am spus, sperând că oricine ar fi fost polițistul la care mă
holbam o cunoștea pe soră-mea, sau, cine știe, ar putea fi mituit cu un autograf.
Arma a făcut un clic ușor și am tăcut. S-a apropiat de groapă, cu arma îndreptată spre noi, cu fața de nedeslușit, ascunsă în întuneric.
— Afară. Avea o voce joasă și aspră, răgușită ca hârșâitul brichetei.
— Nu ar trebui să ne citești drepturile?
— Afară, am zis!
Vero s-a agățat de brațul meu. Ne-am cățărat afară din groapă, cu picioarele tremurând, susținându-ne reciproc ca să ne păstrăm echilibrul.
VP - 244
— Întoarceți-vă! a comandat.
Ne-am întors amândouă cu fața către câmp. La lumina farurilor, umbrele noastre se proiectau pe mormanul de pământ pe care tocmai îl săpaserăm.
Peste fantomele pale ale unor perechi de adidași plini de noroi, peste contururile vagi ale unor fețe putrezite în întuneric. Pulsul meu a luat-o razna când umbra ofițerului a venit mai aproape.
— Nu știam că sunt cadavre aici, am izbucnit. Sora mea lucrează la poliția din Fairfax. Dacă am putea să o su…
— În genunchi, a lătrat el. Asta era. Avea să ne pună cătușele.
— Uite, cred că e o mare neînțelegere. Dacă am putea sta de vorbă…
— În genunchi, am zis! A îndesat pistolul în ceafa mea. M-am aplecat în față, cât pe ce să cad în groapă. Vero m-a prins de braț, echilibrându-mă, în timp ce eu încercam să-i respect ordinele și m-am lăsat la pământ. Opunerea de rezistență la arestare era o acuzație de care nu aveam nevoie acum.
Vero a îngenuncheat lângă mine, strângându-mă tare de mână. Tremuram amândouă, așteptând cătușele.
În loc de asta, am simțit țeava rece de oțel a pistolului apăsându-mi ceafa.
Am început să gâfâi. Am strâns ochii, întrebând cu glas tremurător:
— Nu ne arestezi?
Pistolul s-a cutremurat odată cu râsul lui gutural, sălbatic. Sunetul a pornit de jos, din gâtlej, apoi a urcat în sus, explodând, iar ecoul lui a reverberat spre noi din groapă. A bombănit ceva ce n-am putut înțelege. Ceva care aducea a rusă.
Unghia lui Vero a intrat în pielea mea.
Andrei Borovkov.
M-am uitat în jos, la vârful alb al adidasului din groapă. Astea erau cadavrele lui. Asta încerca Feliks să ascundă, mizeria lui. Iar noi eram următoarele.
— Ce… ce cauți aici? Oare mai avea alte cadavre în portbagaj? Era aici să
îngroape pe cineva?
— Nu prea ești ascultătoare. Feliks ți-a spus că o fie foarte atent la mișcările tale. Iar polițistul tău, ăla care e parcat în fața casei, nu-i cine știe ce paznic de nădejde.
Ofițerul Roddy… Andrei îmi supraveghease casa.
— Ne-ai urmărit, deci?
A îndepărtat pistolul și l-am simțit cum ridică din umeri.
— Eram curios să văd ce pui la cale. Acum știu. Toți am fost surprinși când Harris Mickler a dispărut brusc. Când nu ne-a înapoiat cheia de la seif după ce a făcut obișnuitele depuneri, Feliks a fost sigur că Harris și-a luat zborul cu banii lui.
