Farurile camionetei îl luminau de la spate, dar îți pot spune că era înalt. A trebuit să se aplece ca să se uite în interiorul camionetei tale. M-am gândit c-o fi vreunul dintre derbedeii din cartier care are de gând s-o fure, așa că m-am dus jos să sun la poliție. Dar, până am ajuns la telefonul din bucătărie, probabil ai VP - 229
revenit în garaj și l-ai speriat. Când m-am uitat pe fereastra bucătăriei, garajul tău era deja închis. Din câte mi-am dat seama, individul plecase.
Mi-am furișat privirea în spatele ei și am văzut un scaun electric montat pe o șină, la baza scărilor. Bunica avea unul din ăsta la ea acasă. Se mișcă la fel de greu cum curge melasa. Cine știe cât timp a pierdut doamna Haggerty? Sau dacă
putea fi considerată un martor de încredere. Practic nu văzuse pe nimeni închizând ușa garajului. Și chiar dacă ar fi văzut, femeia asta nu-și putea vedea propria ei față în oglindă când se dădea cu ruj. Un judecător ar putea elimina oricând mărturia ei.
— Ziceai că era un el? am întrebat-o, ca să mă asigur că am auzit bine.
A încuviințat din cap, cu convingere. Mi-am scuturat părul spre spate, încercând să înțeleg. Feliks era înalt. Presupun că ar fi putut veni aici cu Theresa.
Sau poate cu Andrei. Dar ceva din scenariul ăsta nu se potrivea. Știam destule despre Feliks acum ca să-mi dau seama cum operează. Feliks nu-și făcea singur treburile murdare. Pentru asta îl avea pe Andrei. Iar Andrei nu era subtil.
— Ai văzut cine mai era cu el?
— Nu am mai văzut pe nimeni altcineva. Doar pe el.
Dar asta nu avea sens. Trebuie să mai fi fost cineva care să îl ajute pe ucigaș
să închidă garajul. Poate aștepta în mașină și a ieșit după ce doamna Haggerty s-a suit în scaunul-lift ca să coboare scările.
— Ai văzut ce mașină conducea?
A mijit ochii.
— Nu era nicio mașină. Cel puțin nu una pe care s-o pot vedea.
Așadar, criminalul a venit pe jos, așa cum am bănuit. Și, fără o descriere a suspectului sau a vehiculului – fără o dovadă că cineva l-a omorât intenționat pe Harris –, voi deveni primul suspect de îndată ce Nick își va da seama că eu eram femeia de la The Lush. Marea mea speranță era că Nick va ajunge într-o fundătură. Că Julian nu mă va identifica la poliție și că nimeni nu va putea dovedi că Harris Mickler a fost în casa mea.
— Ai mai… ai mai văzut sau auzit ceva în noaptea aceea? Ceva ciudat… în garajul meu? am întrebat cu precauție.
— Nu, a răspuns ea. Nu pot auzi prea multe din cauza câinilor din josul străzii. Trebuie să fi văzut hoțul și asta i-a stârnit. Au tăcut de îndată ce el a dispărut. S-a scărpinat în cap, întorcându-se la registrul ei. Ia să vedem… Am văzut-o pe dădaca ta intrând pe ușa din față. M-am gândit că toate erau în regulă, așa că m-am dus la culcare la scurtă vreme după aceea.
Doamna Haggerty a strâmbat din nas, împingându-și ridurile de pe frunte în sus, până ce s-au unit într-o rețea de linii gânditoare: VP - 230
— Dacă stau bine să mă gândesc, m-am trezit înainte de răsărit din cauza unui zgomot puternic de prăbușire, dar nu ți-aș putea spune ce l-a provocat.
Trebuie să fi fost ușa garajului, care căzuse când s-a închis după ce Vero și cu mine ne-am întors acasă de la fermă. Ceea ce înseamnă că nu ne-a văzut plecând și venind.
— Bun… adică, mulțumesc frumos. Am răsuflat ușurată. Ai sunat cumva la poliție? Să reclami ceva din povestea asta?
— Nu. Pielea flască de la gușă i-a fluturat din nou odată cu mișcarea capului.
Nu mi-am bătut capul. Nu avea rost să-i fac pe oameni să piardă vre… Dar s-a oprit brusc. Și-a scos ochelarii și s-a uitat la mine cu niște ochi albaștri, spălăciți: De ce? a întrebat curioasă. A furat ceva? Dacă a furat, putem merge chiar acum să vorbim cu polițistul de peste stradă. A arătat spre mașina fără însemne a ofițerului Roddy.
— A, nu, nu. E-n regulă, am insistat, îndepărtându-mă de pragul ei. Dar nu era în regulă. Nici pe departe. După cele mai optimiste calcule ale mele, aveam patruzeci și opt de ore ca să descopăr cine l-a omorât pe Harris, înainte ca Nick să-i dezgroape cadavrul.
VP - 231
Capitolul 38
Am descuiat ușa casei și am intrat, surprinsă de liniștea dinăuntru, până când mi-am amintit că cei mici erau la tatăl lor. Televizorul era închis. Toate luminile erau stinse.
— Vero? am strigat. Mi-a răspuns ecoul. Poate s-a dus la bibliotecă să învețe.
Țăcănitul tocurilor mele răsuna puternic pe pardoseala bucătăriei. Am crăpat ușa garajului. Mașina lui Vero era acolo, lângă spațiul gol unde îmi parcam de obicei camioneta. După incidentul cu Feliks lăsasem mașina de la Ramon la atelierul lui și încă nu apucasem să-mi iau camioneta.
Am închis ușa bucătăriei și, în timp ce sunetul se pierdea în casa goală, am avut brusc senzația că nu eram singură. Că eram urmărită.
Ceva era în neregulă. Ceva era foarte…
— Surpriză! Mi-a stat inima. Vero a sărit prin ușa deschisă a sufrageriei, cu Zach în brațe. Delia a țâșnit după ea. Un buchet de baloane cu heliu era legat cu panglici colorate, asortate cu țepii din capul ei, de nasturii salopetei. În mijlocul mesei rabatabile din living, unde de obicei stăteau facturile, acum trona un tort.
De candelabru erau agățate fâșii multicolore și, într-o găleată cu gheață, se lăfăiau o sticlă de șampanie și două cutii de suc.
Delia s-a agățat de picioarele mele, aproape răsturnându-mă. Am îmbrățișat-o strâns, memorându-i fiecare trăsătură – cât de ușoară era, cât de fină era pielea ei lipită de obrazul meu – întrebându-mă câți ani va avea când o voi vedea data viitoare, după ce Nick va găsi cadavrul lui Harris.
— Credeam că stați cu tata weekendul ăsta. M-am tras înapoi, privind-o în ochii ei mari, căprui.
— Tata a trebuit să se ducă la muncă, a zis Delia, încurcându-și degetele micuțe în cerceii cu diamante false din urechile mele.
— Steven a apărut cu ei acum vreo oră, a explicat Vero, mutându-l pe Zach pe șoldul celălalt. A zis că a intervenit nu știu ce urgență la fermă și trebuie să
fie acolo. Theresa era cu clienți la o prezentare de case și nu a putut da de ea, așa că a întrebat dacă ar putea lăsa aici copiii la noapte. Așa că, date fiind veștile nemaipomenite, noi trei ne-am gândit că ar fi o scuză bună să organizăm o petrecere! Delia mi-a întins un balon. Zach a suflat în piuitoarea dintre buze, râzând cu toată gura.
VP - 232
— Ce vești? am întrebat-o, luându-l pe Zach, care întindea mânuțele spre mine, în brațe. L-am strâns tare la piept, convinsă că nimic nu putea fi mai important ca descoperirea de dimineață a lui Nick.
