— Doamnă Haggerty! am bubuit la ușă. Sunt Finlay Donovan și trebuie să
vorbesc cu dumneata.
Am ridicat mâna să mai bat o dată, când ușa s-a deschis larg. Valul de aer cald din interior m-a luat complet pe nepregătite.
— Era și vremea. Doamna Haggerty s-a uitat la mine peste rama aurie a ochelarilor; rujul roz depășea cu mult linia naturală a gurii ei scofâlcite. Avea prea mult fard pe obrajii palizi, iar parfumul ei de femeie bătrână era cam greu pentru nările mele.
VP - 227
M-am uitat la ea cu gura căscată, respirând precipitat. Nu a făcut niciun gest să mă invite înăuntru, dar nici nu mi-a trântit ușa-n nas.
— Ce vrei să spui?
— Era vremea. S-a făcut un an de când tot aștept să te scuzi. Așadar, ziceai că
ai ceva să-mi spui? A ridicat bărbia, iar pielea flască de pe gât a prins să se clatine cu mândrie între cele două lanțuri de aur care atârnau de brațele ramelor de la ochelari.
— De aceea nu mi-ai deschis ușa săptămâna trecută? Pentru că așteptai să
mă… scuz?
Am înclinat capul, uluită, iar ea a încuviințat scurt și hotărât din cap.
— Știam că în cele din urmă o vei face, mai ales că probabil vrei să știi dacă
am văzut ceva suspect în garajul tău.
Mi s-a clătinat pământul sub picioare.
— Ai văzut ceva suspect în garajul meu?
— Doar nu sunt membră a patrulei din cartier degeaba!
— Serios? Mi-am luat seama, închizând gura înainte să apuc să spun o prostie, și am clătinat din cap. Adică, sigur că nu. Și ai dreptate, exact de asta am venit. Să mă scuz. Pentru…
A ridicat două sprâncene subțiri, desenate asimetric de o parte și de alta a feței. Habar nu aveam ce fel de scuze aștepta de la mine. Ea era cea care-mi spionase casa. Ea îl turnase pe Steven și-mi aruncase căsnicia în aer. Ea a bătut toba după aceea în tot cartierul. Și cu toate astea, trăgând linie, vina cădea în întregime pe umerii unei singure persoane. Și probabil că nu era vorba despre umerii osoși și gârboviți din fața mea. A ridicat bărbia mai sus, așteptând.
— Îmi pare rău, am zis, înghițindu-mi și ultima rămășiță de mândrie. Îmi cer scuze că am strigat la dumneata și am vorbit urât. Eram furioasă pe soțul meu și m-am răzbunat pe dumneata. Și nu ar fi trebuit.
Doamna Haggerty și-a încrețit nasul, potrivindu-și ochelarii să mă poată
vedea prin ei, ca și cum mi-ar fi evaluat sinceritatea. Cu un rânjet mulțumit, le-a dat drumul și i-a lăsat să atârne la loc, pe piept.
— Așadar, despre garaj, am spus precaută. Ce ai văzut mai exact?
S-a întors și a luat agenda cartonată de pe măsuța de pe hol, din spatele ei. A deschis-o, și-a umezit un deget uscat și încovoiat și a început să o răsfoiască. S-a oprit, cu un oftat ușor, la o pagină.
— În noaptea de marți, opt octombrie, te-am văzut ieșind cu copiii puțin înainte de șase seara. Și după aceea te-am văzut întorcându-te fără ei pe la șase și patruzeci. Am presupus că vei rămâne probabil acasă, pentru că nu ieși prea mult. S-a uitat la mine, iar eu i-am zâmbit stânjenită. Era tot ce puteam face ca VP - 228
să mă abțin să nu o strâng de gât pe femeia asta. A continuat: Dar după aceea te-am văzut plecând din nou, aranjată și îmbrăcată de întâlnire. Presupun că era cu polițistul brunet cu care îți petreci timpul în ultima vreme. A ridicat o sprânceană jalnic desenată, invitându-mă să-i detaliez relația cu Nick. Dar ce rost ar fi avut? Oricum părea a le ști pe toate. Sinceră să fiu, la început te-am confundat cu doamna Hall. Dar când ai ieșit din garaj te-ai împiedicat pe tocuri și mi-am dat seama că tu ești. Ești mai neîndemânatică decât Theresa. Și ai o ținută groaznică, a adăugat, scrutându-mi umerii. Probabil pentru că stai tot timpul în fața calculatorului. E nesănătos, ar trebui să știi.
Am făcut un semn nerăbdător, îmbiind-o să continue.
— Oricum, presupun că trebuie să fi fost imediat după șapte, a zis ea, îndreptându-și atenția spre registru. Apoi au urmat câteva ore liniștite. M-am uitat la programele preferate de la televizor și am mâncat o felie de plăcintă.
Așa știu că pe la zece fără un sfert am observat lumină în garajul tău. Ai lăsat camioneta pornită și ai intrat în fugă în casă. M-am gândit că voiai să iei ceva ce ai uitat înainte de a te duce să iei copiii de unde i-ai lăsat mai devreme.
— La sora mea, am zis, îmbiind-o printr-un semn cu mâna să continue.
— Sora ta, polițista? Un lucru e sigur, avem parte de mulți din ăștia în ultimele câteva zile…
— Da, a avut grijă de copii, am zis poate puțin cam răstit. Altceva ai mai văzut?
— Sigur că da, a sărit ea, ca și cum simpla punere la îndoială a vigilenței ei ar fi fost ofensatoare. Am supravegheat casa ca să mă asigur că nu te deranjează
nimeni cât ești înăuntru. La început am fost puțin nervoasă, pentru că stăteai așa de mult în casă și din cauza asta eu pierdeam show-ul de noapte de la televizor. Dar, după aceea, s-a întâmplat ceva ciudat. Și-a aranjat ochelarii, lanțul gros din aur s-a prins de scamele de pe umăr ale puloverului.
— Ce-ai văzut?
A ridicat un deget artritic sub nasul meu.
— Am văzut pe cineva furișându-se în garajul tău.
Mi s-a tăiat răsuflarea. Asta era. Doamna Haggerty i-a văzut pe cei care l-au omorât pe Harris.
— Îți amintești cum arătau?
— A fost destul de greu de văzut de aici, mai ales că era noaptea târziu.
