Întrebarea m-a luat pe nepregătite.
— Poate. Habar n-am. Știam că Harris avea portofelul. Ultima dată când i-am văzut telefonul, îl vâra în buzunarul de la piept al sacoului: Cred că da. De ce?
— Găsește-l. Parola e lăptarul. Intră în fotografiile lui. După aia sună-mă când îți termini treaba.
— Nu vreau să mă uit la…
A închis. Am lovit cu palma zdravăn volanul, mormăind o înjurătură. Ce trebuia să fac acum? Era limpede că Patricia nu avea de gând să deschidă ușa dacă apăream la ea în prag. Cu norocul meu, sigur mă va vedea cine știe ce vecin lăsându-l în curtea lui și va raporta la poliție numărul mașinii mele.
Rahat. Noaptea devenea tot mai agreabilă.
Am ieșit de pe autostradă, am intrat în parcarea unei firme și am tras camioneta acolo. Am ridicat brațul scaunului și m-am cățărat în spatele mașinii, încercând să nu-mi înfig tocurile în Harris. Procuratura ar dori să prezinte curții Proba A a acuzării, pantoful drept al acuzatei, un fals Louis Vuitton, recunoscut drept armă a crimei. Mi-am înăbușit un chicotit, întrebându-mă cum m-ar apăra Julian. M-am strecurat în spațiul dintre scăunelele de mașină ale copiilor și am scotocit prin buzunarele lui Harris, în căutarea telefonului. Era blocat. M-am simțit jenată în timp ce tastam parola.
Degetul meu a zăbovit deasupra folderului cu fotografii. Știind ceea ce știam despre Harris Mickler, în cel mai bun caz imaginile vor fi neplăcute, iar în cel mai VP - 47
rău, înfricoșătoare de-a dreptul. Sau măcar grețoase, împotriva tuturor reticențelor mele, am apăsat. Mi-au apărut mai multe file, cu numele obișnuite: Facebook, Instagram, Twitter, Capturi de ecran, Camera… Personal.
Chiorându-mă cu un ochi, am apăsat pe ultima și am căscat gura cu surprindere când am văzut că nu era o colecție de pornografie scabroasă. În schimb, am dat peste mai multe dosare numerotate. Treisprezece. Toate etichetate cu nume de femei: SARAH, LORNA, JENNIFER, AIMEE, MARA, JEANETTE…
Am deschis primul folder și am derulat conținutul, mărind ecranul ca să îmi dau mai bine seama ce era cu pozele alea. Harris sforăia slab lângă mine. Din câte îmi dădeam seama, erau o serie de imagini nevinovate cu o femeie, luate din unghiuri ciudate, ca și cum ar fi fost făcute pe ascuns. O femeie blondă, tânără, la coadă la o cafenea. Aceeași femeie urcând în mașina ei. O altă poză o înfățișa împingând un cărucior cu cumpărături în parcarea unui supermarket; în asta i se vedea clar fața. Am recunoscut-o. Era aceeași femeie pe care tocmai vărsasem sucul de roșii la bar.
Harris Mickler era un hărțuitor.
Dacă ar fi fost numai o dată, poate aș fi înțeles, dar au fost și altele. Multealtele.
Am închis folderul și l-am deschis pe următorul. Mi s-a pus un nod în gât.
Fotografiile astea începeau exact la fel ca celelalte, cu o groază de imagini luate pe ascuns. Dar pozele din aceste douăsprezece foldere cuprindeau și imagini mult, mult mai îngrijorătoare: imagini cu Harris și aceste femei, la ceea ce părea a fi o întâlnire, la fel ca aceea din noaptea asta. Apoi aceleași femei fotografiate în diverse momente: goale, cu ochii închiși, cu expresii pierdute, în timp ce el le atingea, le săruta, le viola. De fiecare dată verighetele lor sclipitoare erau surprinse cu grijă în imagine.
Am înghițit în sec, derulând nenumăratele imagini ale acestor douăsprezece femei pe care le urmărise, apoi se întâlnise cu ele în ultimele treizeci și șase de luni, toate cu înfățișări și constituții asemănătoare; am realizat îngrețoșată că
probabil le-a drogat și violat pe toate. Ultima imagine din fiecare folder era o fotografie oribil de intimă, cu un text lipit deasupra: Fă exact ce ți-am spus și fii discretă sau îi arăt fotografiile soțului tău și îi spun ce ai făcut.
Mi s-a făcut rău. Piesele puzzle-ului s-au așezat la locul lor. Le șantaja. Le șantaja ca să-și asigure tăcerea lor. Harris vâna femei măritate, cu copii. Femei cu soți de succes, bogați, cu statut social și resurse cărora amenința să le distrugă complet viețile. Făcea intenționat poze amăgitoare, sugerând că se VP - 48
întâlnise cu victimele, că sexul a fost consimțit. În realitate, Harris era un prădător bolnav, pervers, care prefera victimele leșinate pe bancheta din spate a mașinii lui.
M-am lăsat pe spate, uitându-mă la telefonul lui Harris. Apoi la biletul Patriciei. Patricia avea dreptate. Nu știu ce voi face cu el, dar nici în ruptul capului nu-l puteam duce pe monstrul ăsta înapoi, acasă, la Patricia Mickler.
VP - 49
Capitolul 8
Era aproape ora zece când am ajuns pe aleea din fața casei mele.
Încă nu știam ce să fac cu Harris Mickler.
Stăteam în mașină, cu motorul torcând, cu încheieturile albite de cât de tare strângeam volanul. Ușa garajului a început să se ridice încet. Farurile luminau panoul în timp ce intram, desenând umbre fantomatice în interiorul garajului meu.
Nu era în regulă.
Inconștientul prăvălit pe podeaua camionetei mele nu era în regulă.
Ar trebui să o sun pe Georgia, să îi povestesc tot. Ea va ști ce trebuie făcut. Și, probabil, nu va permite nimănui să mă bage la închisoare, nu de alta, dar s-ar trezi cu copiii mei pe cap pentru cine știe câtă vreme.
Am ieșit din mașină. Corpul meu a tăiat fasciculul de lumină al farurilor când m-am strecurat în spațiul îngust dintre bara de protecție și masa de lucru a lui Steven. Motorul zumzăitor mi-a încălzit picioarele când am atins-o în treacăt. Se lăsase rece, iar gazele de eșapament ale camionetei mele se ridicau pe alee în vălătuci mari, albi, care pluteau spre casa doamnei Haggerty. Fereastra bucătăriei ei era întunecată și am înălțat în gând o rugă tăcută că vecinii mei cei ocupați se duseseră deja la culcare.
Cu o smucitură, am deschis ușa bucătăriei. Camera mirosea a resturi de vafe ude uitate pe teancul de vase murdare din chiuvetă, iar telefonul fără fir, plin de sirop, era pe masă exact acolo unde îl lăsasem. Am apăsat pe Repetă și l-am lipit de ureche, numărând tonurile de apel în timp ce m-am lăsat pe podea, cu spatele sprijinit de ușă, în întuneric. Eram prea speriată ca să aprind lumina.
— Finn? În fundal, îl auzeam pe Zach smiorcăindu-se. M-am ciupit de frunte.
Plânsetele copiilor mei erau un limbaj pe care învățasem să-l înțeleg de-a lungul anilor plini de încercări și ratări și de nopți nedormite.
— N-ai reușit să-l adormi, nu?
— Ce voi fi greșit? a rostit ea, cam pierită. Georgia era perfectă în luările de ostatici, dar era limpede că plânsul unui bebeluș era mai mult decât se simțea calificată să gestioneze.
— Nimic. E exagerat de obosit, atâta tot, am zis apăsându-mi ochii cu baza degetelor mari. E curios cum plânsetul copilului tău poate reduce la tăcere toate celelalte gânduri care-ți umblă prin minte.
— Și, atunci, de ce nu doarme?
VP - 50
— Pentru că are doi ani. Ascultă cu atenție instrucțiunile mele, am spus cu cea mai bună voce a mea de negociator în crize cu ostatici, sperând că așa o pot calma pe soră-mea și menține concentrată: Ai păturica lui?
Pufnetele ei erau acoperite de urletele lui Zach.
— Da, o am.
