— De ce?
— Pentru că e casa mea.
Mă rog, un fel de De fapt, era a lui Steven de când mă pusese să-i plătesc chirie, ceea ce-l transforma în proprietarul meu. Dar nu asta era important acum:
— Cum ai intrat?
— Pe ușa din față. Cu cheile mele. Ai spus că ieși, așa că am venit să-mi iau lucrurile. Vero și-a sprijinit de șold cutia de carton; tricoul scurt s-a ridicat, descoperindu-i abdomenul, în timp ce ea se zgâia în spatele meu.
— Cine-i ăsta?
— Cine?
A arătat cu bărbia spre piciorul lui Harris.
— A, ăsta? M-am scărpinat pe gât, din cauza transpirației mă mânca pielea.
Încercam din răsputeri să mă proțăpesc în calea ei.
— E… e un tip pe care l-am cunoscut mai devreme… la bar.
S-a aplecat într-o parte, să vadă în spatele meu. S-a apropiat un pas și i-a căzut fața. Vocea ei a urcat o octavă, apoi s-a frânt:
— E… e mort?
— Nu! Din cauza zâmbetului meu nervos, mușchii feței erau obligați să facă
niște chestii ciudate. Am dus o mână la față, simțind cum sângele îmi năvălește în obraji: Nu fi ridicolă! De ce spui asta?
— Pentru că pare mort!
Am riscat o privire în jos, la Harris. Buzele lui erau roșii, dar pielea căpătase o nuanță ciudată, un fel de gri albăstrui. Dumnezeule.
VP - 56
Ea s-a depărtat de mine, deplasându-se spre perete:
— Știi ceva? Nu contează. Eu am să plec și gata.
A apăsat butonul ca să deschidă ușa garajului. Motorul s-a pus în mișcare, a scrâșnit deasupra capetelor noastre, dar ușa nu s-a clintit.
— Stai așa! Pot să explic.
— Nu-i nimic de explicat, a insistat ea, lovind din nou butonul, de data asta mai tare. Privirea ei făcea ture între mine și ușa garajului. Nu am văzut nimic, nu vreau să știu nimic, nu-mi pasă de tipu’ mort, a zis cu voce tare, acoperind zgomotul mecanismului ușii.
— Te rog, am spus. Ea a înfipt degetul în buton, înjurând ușa garajului, care nu se deschidea. Vero! Vorbeam încet, încercând să nu-mi tremure vocea: Știu cum pare, dar nu e ceea ce crezi. Bărbatul ăsta nu e un om bun. A făcut niște chestii tare, tare urâte.
— Presupun că nu e singurul. Vero a început să meargă de-a-ndărătelea spre bucătărie, bombănind în barbă. Mecanismul ușii garajului a amuțit, iar Vero a privit disperată în jur, probabil după o armă, ceva: Știi ceva? Sunteți nebuni amândoi. Și tu, și soțul tău.
— Fost! am sărit. Fost soț!
— Bun, fost soț. Nu contează. Sunteți amândoi săriți de pe fix!
Ținea cutia de carton în față, ca pe un scut, sau așa ceva. Din cutie ieșea un mâner inoxidabil care mi s-a părut foarte familiar.
— Hei! Am arătat spre tigaia mea antiaderentă preferată: Asta-i a mea! Ce faci cu ea? Am sărit să iau mânerul, dar Vero l-a și înhățat, scăpând conținutul cutiei pe jos. S-a ghemuit la podea, fluturând tigaia ca pe un buzdugan.
— Compensația angajatului! a zis, sfidându-mă din priviri și provocându-mă
să mă apropii de ea.
— Ți se pare că ai dreptul să-mi iei oalele pentru că fostul meu soț te-a concediat? S-a repezit la mine și am făcut un pas în spate, cât pe ce să cad peste cadavrul lui Harris.
— Soțul tău nu m-a concediat! Am demisionat!
— Ai demisionat? Am întins mâna în spate, căutând masa de lucru, degetele mele pipăind suprafața după o șurubelniță sau un ciocan. Orice m-ar fi putut ajuta să mă apăr de tigaia mea preferată. Am înșfăcat lopățica de grădinărit și am ridicat-o în față, țopăind prin garaj și ferindu-mă din calea ei: Credeam că-ți plac copiii mei!
— Îi iubesc pe copiii tăi!
— Și dacă-i iubești de ce ai demisionat?
VP - 57
— Păi, când m-am dus la soțul tău acasă să-mi iau cecul, mi-a zis că mă
plătește în continuare numai dacă mă culc cu el.
Mi-a căzut mâna. Lopățica s-a lovit de podea cu un zgomot surd.
