— S-a rezolvat? m-a întrebat ea disperată. Îmi dădeam și eu, în sfârșit, seama că Harris fusese un om îngrozitor. Nu o puteam condamna că-l voia mort.
— Da, dar cred că a fost o neînțelegere. Nu sunt…
— Ai scăpat de cadavru?
— Nu. De aceea te-am sunat. Nu pot…
— Trebuie, a insistat.
— Vreau să mă predau la poliție!
— Nu poți face asta!
— Nu înțelegi! Nu trebuia să se în…
— Ai copii, nu?
Mi s-a tăiat răsuflarea. Se schimbase ceva în tonul ei, căpătase o asprime. O
cută de îngrijorare s-a săpat între sprâncenele lui Vero, care văzuse că m-am schimbat la față. A venit mai aproape, ca să asculte:
— De ce mă întrebi asta?
— În geanta pe care o aveai la Pantera era un scutec. Și șervețele pentru bebeluși. Le-am văzut. Dacă îți iubești copiii, scapi de cadavrul soțului meu.
— Și dacă nu?
Am căutat privirea lui Vero.
— Dacă nu, poliția va fi cea mai mică dintre grijile tale. Cuvintele ei m-au tulburat profund. A continuat: Soțul meu era implicat cu niște oameni foarte periculoși. Dacă află ce am făcut, vin după amândouă. Ne vor găsi și ne vor ucide. Nu va conta dacă suntem în spatele gratiilor. Au ochi și urechi în tot orașul. Au prieteni în poziții înalte. Tu și copiii tăi nu veți fi niciodată în siguranță. Nu trebuie să afle nimeni. Mă-nțelegi?
— Ce fel de oameni? am întrebat.
— Crede-mă, e mai sigur pentru tine să nu știi. Am crezut-o. Am crezut în tremurai din vocea ei, dovadă grăitoare că se temea de oamenii ăștia la fel de mult ca de soțul ei. Poate chiar mult mai tare.
— Scapă de Harris în noaptea asta. Nu-mi pasă unde și cum. Doar asigură-te că nu-l găsește nimeni, niciodată. E singura cale prin care putem fi amândouă în siguranță. Nu mă mai contacta până când nu termini.
Și a închis.
VP - 60
Năucită, am lăsat mâna cu telefonul în jos.
— Crezi că vorbea pe bune… despre oamenii care ar putea veni după voi? a întrebat Vero, cu ochii mari.
— Nu știu, am șoptit. Dar nu prea îmi venea să îmi asum riscul. Nu cu copiii.
Nu cu viața mea.
Am tăcut amândouă câteva minute bune.
— Presupunând că nu ești prinsă, tipa are de gând să te plătească, nu?
— Presupun că da.
Vero bătea garajul în lung și-n lat. Bătea darabana cu unghiile pe brațele încrucișate la piept, gândindu-se:
— Și te pricepi la chestii din astea? Doar scrii cărți despre așa ceva, nu?
— Da, dar…
— Deci știi cum să scapi de un cadavru. Vero s-a oprit. A ridicat o sprânceană
pensată subțire văzând că nu răspund. Știam cum să scap de un cadavru ficțional, dar ăsta de pe podeaua garajului meu era foarte, foarte real.
— Cred că da.
Umerii ei s-au detensionat, ca și cum s-ar fi resemnat în urma unei decizii.
— În cazul ăsta, cincizeci la sută. Am căscat gura; Vero și-a încrucișat brațele la piept: Te ajut să scapi de cadavru și împărțim totul. Jumi-juma.
Ce se întâmpla aici? Bona copiilor mei se oferea să mă ajute să scap de un cadavru? Categoric nu era în regulă.
Rotind nerăbdătoare ochii, a continuat:
— Bun. Nu accept un cent mai puțin de patruzeci la sută. Dar îmi vreau slujba înapoi. Plus patruzeci la sută din toate referințele.
— Referințe? am exclamat. Ce vrei să spui prin referințe?
