— Hai, că nu avem toată noaptea. Și-a înfipt mâinile în șolduri, bătând cu unghiile pe talie când a văzut că nu răspund: Facem asta împreună sau nu?
Împreună.
Nu era în regulă. Noi nu eram în regulă. Dar împreună suna mult mai bine decât s-o fac singură.
A întins o mână. I-am strâns-o cu degetele tremurânde. Și mâna ei tremura.
Vero s-a aplecat să pună tigaia mea înapoi în cutia de carton. A apucat o sticlă
de Bourbon de gât, a răsucit capacul și a tras o dușcă, părând jenată când mi-a întins-o.
— Și asta-i a mea, știi? am zis, smulgând sticla din mâna ei și așezându-ne amândouă pe podea, sprijinite de laterala camionetei.
— Numai șaizeci la sută din ea, a spus.
I-am aruncat o privire furioasă și am sorbit și eu o înghițitură.
VP - 61
— Probabil ar trebui să mă mut cu tine, a continuat. M-am înecat, împroșcându-mi tot pieptul tricoului cu Bourbon. Nu-ți face griji. Iau dormitorul mic.
Am tras încă o dușcă. Am simțit arsura până în stomac. Când am deschis ochii, Harris Mickler era tot acolo, sută la sută mort, Vero era tot jos, pe podea, lângă mine, cu o cutie de carton plină cu lucruri furate din gospodăria mea și care, după estimările mele, îmi aparțineau mai mult de șaizeci la sută. Și, pe deasupra, eram aproape sigură că ne vom petrece următoarele patruzeci de procente din viețile noastre în pușcărie dacă nu vom găsi o cale de a ieși din povestea asta.
VP - 62
Capitolul 10
În ficțiune se ajunge de fiecare dată la perdeaua de duș. Un polițist dur și sexi face vraiște scena crimei în căutare de dovezi și sesizează imediat absența strigătoare la cer a perdelei de duș. Pentru că oamenii folosesc perdele de duș.
Au nevoie de perdele de duș. Dacă sunteți implicat într-o investigație criminală
și nu aveți perdea de duș, puteți să sunați dinainte la 112 sau să vă puneți singuri cătușele.
Motiv pentru care aveam de gând să înfășor cadavrul lui Harris Mickler în cele mai bune fețe de masă din mătase de care dispuneam.
Erau dar de nuntă de la strămătușa Florence, de când m-am măritat cu Steven acum opt ani. Nu le folosisem nici măcar o dată. Și, pentru că acum șase luni am vândut masa din lemn din living pe Craiglist ca să am cu ce să-mi plătesc ratele la camionetă, dacă vreun polițist dur și sexy ar veni să îmi percheziționeze casă, eram absolut sigură că nici măcar nu va sesiza lipsa lor.
Vero și cu mine am întins țesătura maro pe jos, în garaj, la picioarele lui Harris. Apoi Vero l-a luat de mâini, iar eu l-am apucat de glezne. Împreună, l-am săltat câțiva centimetri de la podea, l-am legănat și l-am trântit în mijlocul cearșafului improvizat.
I-am lăsat picioarele și m-am apucat să aranjez fețele de masă în așa fel încât să-l putem înveli ca și cum ai împacheta un sandvici într-o folie de celofan. Cu un efort enorm și multe icneli, Vero și cu mine l-am împachetat pe Harris Mickler ca într-un uriaș burrito cu cadavru.
— Îi ies picioarele, am pufnit când am terminat ultima împachetare.
— Mai bine decât capul. Lui Vero îi scăpaseră câteva șuvițe din coadă și era transpirată toată pe piept. Era cu aproape zece ani mai tânără decât mine și într-o formă mult mai bună. M-am lăsat în genunchi. Mușchii mei urlau de durere.
— De ce faci asta? am întrebat-o între două răsuflări chinuite. Era tânără, singură, isteață. După ce-și lua diploma, avea toată viața înainte.
— Am nevoie de bani.
— Pentru ce?
— Împrumutul pentru studii.
Am pus mâinile în șold, simțind în continuare aceeași greutate în piept, și i-am zis zgâindu-mă la ea:
VP - 63
— Numai așa, ca să fiu sigură că am înțeles bine: tu mă ajuți să scap de un cadavru ca să-ți plătești școala?
— E clar, ești mult prea în vârstă ca să-ți amintești cât costă o diplomă de licență.
— Nu sunt prea în vârstă. Pur și simplu… Nu am fost nevoită să-mi fac griji pentru asta.
— Atunci află că va trebui să plătesc dobânda până la cincizeci de ani.
— Asta presupunând că nu vom fi arestate înainte.
Amândouă am întors privirea la enchilada5 stranie de pe podea. Nici vorbă
să-l despachetăm – fusese mult prea greu să-l împachetăm –, dar era prea periculos să-i lăsăm picioarele atârnând așa. Scotocind pe masa de lucru a lui Steven, am găsit o coardă lungă de sărituri într-o găletușă cu cuie ruginite. Îi lipsea cârligul de la un capăt, probabil de aia nici nu o luase cu el când a plecat.
Am înfășurat coarda elastică în jurul gleznelor lui Harris și am făcut un nod, lăsând liber la un capăt singurul cârlig.
— Trebuie să-i iau pe cei mici de la soră-mea, am zis, temându-mă să mă uit la ceasul de pe telefon.
Vero a arătat spre Harris:
— Și cu ăsta ce facem?
