Capitolul 12
Trecuse binișor de miezul nopții când am ajuns la ferma de gazon a lui Steven, după ce am șutit lopata din șopronul Theresei și am străbătut drumul lung până acolo. Intrarea întunecată, nemarcată a proprietății nu era deloc la fel de îmbietoare ca în timpul zilei. Vero a stins farurile și am rămas așa în mașină, ascultând respirațiile liniștite ale copiilor și așteptând ca ochii noștri să se adapteze întunericului. Iarba era scăldată în lumina albăstruie a lunii. Erau hectare și hectare de iarbă în jurul nostru, cu excepția unei singure parcele din spate, unde pământul fusese proaspăt arat, urmând să fie semănat.
Vero și cu mine am coborât din mașină și am mers pe jos până la marginea câmpului. Brazdele răsturnate de pământ noroios aveau sclipiri gri sub lumina lunii. Era o noapte caldă pentru luna octombrie, liniștită chiar, cu excepția foșnetului frunzelor moarte de la poalele pâlcului de cedri înalți din spatele nostru. Pe o rază de câțiva kilometri nu se zărea nicio lumină, niciun felinar de verandă aprins. Mi-i puteam imagina pe Steven și pe Bree aici, regulând-o în spatele camionetei lui după orele de program. Era genul de loc secret care nu e descoperit cu anii, mai ales că iarba proaspătă creștea permanent de jur-împrejur.
Am înfipt vârful lopeții lui Steven în pământ, ușurată că era flexibilă, ușor de manevrat. Din fericire, Steven și Theresa nu erau acasă când Vero trăsese mașina la câțiva metri de aleea casei lor din oraș și eu mă furișasem de-a lungul șirului de copaci răsfirați din spatele casei ca să le jefuiesc magazia. De unde am ieșit cu o lopată grea, cu lama din oțel, și cu o pereche de mănuși de grădinărit.
— Facem cu rândul, i-am spus lui Vero. Sap eu prima. Tu stai de pază.
Cu puțin noroc, Steven o să însămânțeze parcela asta înainte să-și dea seama cineva că Harris Mickler a dispărut.
Mi s-a uscat gâtul când m-am uitat în jos, la lopată. Dacă ar fi fost un roman, acesta ar fi fost punctul de răscruce. Punctul din care nu mai există cale de întoarcere. Dacă plecam acum și ne întorceam la Georgia, încă mai puteam invoca omorul prin imprudență. Îi puteam povesti tot ce s-a întâmplat la bar.
Cum l-am omorât accidental pe Harris când mi-am lăsat mașina pornită în garaj.
Îi puteam preda dovezile de pe telefonul lui și aș fi încercat să fac ceea ce era corect, chiar dacă asta însemna să fac pușcărie și să nu-mi mai văd copiii o vreme.
VP - 70
M-am uitat în spate, la mașina în care dormeau. Odată ce groapa asta era săpată, gata, nu mai exista cale de întoarcere. Furtul lopeții, îngroparea cadavrului, revendicarea plății promise de Patricia Mickler, toate astea indicau crimă cu premeditare. O crimă oribilă, sinistră, de nedescris. Cu piciorul încă
ezitând pe lopată, nu eram sigură că pot fi mai puțin monstruoasă decât Harris Mickler.
— Hai, Finlay.
Șuieratul ascuțit al lui Vero m-a cutremurat. M-am aplecat peste lopată și am scos prima cupă de pământ, în timp ce ea patrula. Respirația ei precipitată se ridica în nori fierbinți, ca niște fantome micuțe, pe cerul nopții.
— Cât de adânc trebuie să săpăm? a întrebat legănându-se pe călcâie, plimbându-și privirea de la mine la copii, apoi la drumul de țară care trecea prin pâlcul de cedri din spatele nostru.
Mă gândeam la circa doi metri, suficient de adâncă pentru ca utilajele de la fermă să nu dezgroape accidental cadavrul. Dar spatele meu era deja în flăcări și nu săpasem încă nici măcar prima jumătate de metru. Așa că în clipa asta ar fi fost acceptabil și un metru și jumătate.
Nerăbdătoare, Vero a luat lopățica roz și a venit pe câmp alături de mine, aruncând mici mormane de pământ într-o parte și-n alta.
— Data viitoare când facem asta…
— N-o să fie nicio dată viitoare, am sărit, privind-o pieziș pe Vero în timp ce săpam tot mai repede, nerăbdătoare să termin și să ajung cât mai iute acasă. A fost un accident. Atâta tot.
— Poate lumea are nevoie de mai multe accidente, a mormăit ea în barbă.
Dacă aș fi avut banii Patriciei Mickler, probabil te-aș fi angajat și eu.
M-am oprit, lăsând lopata jos. Era de presupus că Vero se băgase în chestia asta pentru bani, dar am evitat gândul că banii nu meritau riscul pe care ni-l asumam amândouă. Că poate ea avea și alte motive pentru care săpa acum groapa asta alături de mine. Mi-a aruncat o privire ascuțită, poruncitoare, săpând tot mai repede cu lopățica ei. Mâinile mele erau înțepenite și transpirate în mănuși, pline de bășici proaspete care supurau. Chiar și așa, am continuat să sap.
— Și de cine mă rog ai fi vrut să scapi? am întrebat-o între două lopeți.
Vero a ridicat din umeri.
— A, nu, am zis și eu, așa, e plină lumea de nemernici. Iar în orașul ăsta se învârtesc destui bani. Zic și eu că n-ar fi rău să acaparăm piața cât e fierbinte.
Am aruncat o lopată de pământ deasupra gropii; marginea acesteia ajunsese deja la nivelul genunchilor.
VP - 71
— Îți dă mâna să spui asta, am zis între două respirații gâfâite. Tu ai lopata mică.
— Tocmai de aceea avem nevoie de o chestie din asta. Cu lopățica roz, a arătat spre conturul masiv al excavatorului în care Zach era atât de dornic să se cațere acum câteva ceasuri.
Am aruncat lopata mare deasupra gropii și am luat lopățica roz, sperând că
după un sfert de oră de muncă grea se va răzgândi în privința probabilității unei
„dăți viitoare”. Sau poate mă temeam că eu însămi mă voi răzgândi în privința excavatorului dacă mai trebuia să dau mult la lopata mare. Am verificat ora pe telefon. Trecuse deja o oră și ceva. În ritmul ăsta, nu ajungeam acasă până-n zori.
— Nu știm cum să manevrăm chestia aia, am obiectat eu.
A înfipt lopata în pământ, și-a așezat un tenis peste lamă, suflând greu, ca și cum ar fi continuat să sape.
— Nu există nimic ce nu poate fi învățat pe YouTube, a zis ea gâfâind. Vărul meu Ramon a învățat cum să pornească o mașină fără cheie. Cât de greu poate fi?
Vărul ei părea a fi persoana potrivită să stea aici, afară, și să sape groapa asta.
— Acum adăugăm furtul de utilaje agricole la lista noastră tot mai lungă de infracțiuni.
— Gândește-te puțin. S-a aplecat peste lopată, cu fața plină de praf. Cu o chestie din asta am putea săpa toată groapa în cinci minute. Am învățat asta la cursul de economie. Este vorba despre valoarea în bani a timpului. Dacă vrem să fim profesioniste, trebuie să începem să acționăm ca niște profesioniste.
— Iar ucigașii profesioniști îngroapă cadavrele cu excavatoare?
— E un fel de-a spune, ar trebui să muncim inteligent. Nu din greu.
