— Să omori oamenii pentru bani nu e o chestie inteligentă!
Vero și-a scuturat noroiul de pe mănuși și s-a ridicat din groapa care acum îi ajungea până la piept. A schimbat lopata mare cu lopățica roz, pe care a îndreptat-o către mine:
— Stai să vezi cum ai să te simți când ai să iei cei cincizeci de mii de dolari.
A deschis portbagajul mașinii ei. M-am cățărat afară din groapă și m-am ițit peste umărul ei, tresărind la vederea formei umane învelite în fetele mele de masă.
— Hai, a zis ea, apucând coarda de bungee-jump din jurul gleznelor. Hai să-l îngropăm pe perversul ăsta și s-o ștergem de aici.
VP - 72
Împreună, l-am tras pe Harris Mickler din portbagaj, apoi l-am pus pe marginea gropii și l-am desfățat. Vero a adunat fețele de masă și le-a îndesat în portbagaj. Eu am luat telefonul lui Harris, cheile mașinii și portofelul din buzunare și le-am predat în mâinile ei întinse spre mine.
— Nu ar trebui să-i ardem amprentele și să-i scoatem dinții sau ceva de genu’? a întrebat ea.
I-am aruncat o privire pătrunzătoare, deși probabil avea dreptate. Dacă
găsea cineva rămășițele lui Harris Mickler, nu vor fi greu de identificat, chiar fără
telefon și portofel.
M-am strâmbat când l-am apucat de brațe pe Harris. Mâinile lui erau deja reci, degetele și gâtul erau deja rigide, brațele și picioarele atârnau greu.
— În ce privește înlăturarea amprentelor și stomatologia, aici trag linie, am zis gemând și trăgându-l spre marginea gropii.
— Mă întreb dacă nu am putea să cerem mai mult pentru asta.
— Am să mă prefac că nu am auzit ce-ai zis.
Vero și cu mine am aruncat o ultimă privire spre Harris Mickler.
— Oare facem ceea ce trebuie? am întrebat.
Ca răspuns, a scos din buzunar telefonul lui Harris și mi l-a întins. Nu l-am luat, incapabilă să mai suport vederea fotografiilor ălora. Vero a vârât telefonul la loc în buzunar. Apoi l-am rostogolit pe Harris pe-o parte, spre marginea gropii pe care o săpasem și, la trei, l-am aruncat în ea.
VP - 73
Capitolul 13
Pe Veronica Ruiz o cunoscusem cu opt luni în urmă, când stăteam cu copiii la rând la bancă. Era o după-amiază aglomerată de vineri, zi de plată pentru cei cu slujbe obișnuite; dar în vreme ce un cec primit cu regularitate pe cei mai mulți oameni îi înveselea, un tip din spatele meu era excepția de la această regulă.
Bombănea singur ceva legat de zgomot. Lui Zach îi dădeau dinții, iar fețișoara lui iritată, înghețată, era brăzdată de lacrimi furioase pentru că nu-l lăsam să alerge de capul lui prin hol. Reușisem să înaintăm binișor la coadă, nu mai aveam mult, când Delia a hotărât că trebuie să facă pipi și nu se mai poate ține. Rămasă fără
opțiuni, mi-am abandonat locul la coadă și mi-am dus copiii la baie. Când am ieșit, coada crescuse și devenise un șir lung și șerpuit care se întindea până în vestibul.
Voiam să renunț și să ies când o casieră mi-a făcut semn din fața rândului, de după geamul de plexiglas. Gesticula spre bărbatul morocănos din spatele meu, făcându-i semn să aștepte în timp ce eu mă apropiam de ghișeu. Zach s-a oprit din plâns, răsplătind-o pe Vero cu un zâmbet timid de după gâtul meu. Între timp, bărbatul supărăcios a început să facă scandal, împroșcând-o cu insulte pe Vero, care i-a întins Deliei o acadea roșie prin ferestruica ghișeului. Vero mi-a plătit cecul pe care mi-l scrisese Steven, urmărindu-l cu o privire pătrunzătoare pe bărbatul care părăsise în trombă coada în căutarea unui manager. A terminat de numărat bancnotele mele foșnitoare și le-a făcut copiilor la revedere cu mâna. În timp ce îi deschideam Deliei ușa de la hol, am întors capul; l-am văzut pe manager apropiindu-se de ghișeul lui Vero. Admonestările sale dure răzbăteau prin sticla ghișeului; m-am sprijinit de ușă, ascultând copleșită de un sentiment de vină. Vero a pus plăcuța cu ÎNCHIS, și-a adunat lucrurile și s-a făcut nevăzută pe la o ieșire din spate.
Am luat-o pe Delia de mână și, săltându-l pe Zach mai sus pe șold, am ocolit clădirea și am dat peste Vero, care, așezată în genunchi, găurea cauciucul șefului ei cu tocul pantofului.
— Mi s-a părut că îți plac copiii, am zis când s-a ridicat și și-a șters praful de pe mâini. Aș avea nevoie de o bonă. Am scos un teanc de bani, aproape jumătate din cecul pe care tocmai îl încasasem, parțial dintr-un sentiment de vină, parțial din disperare. Vero a ridicat o sprânceană, a cântărit banii, s-a uitat la copiii mei și asta a fost tot.
•
VP - 74
Vero și cu mine ne-am făcut mici în scaunele noastre. Ușa garajului se profila amenințătoare în fața noastră, dar amândouă eram prea epuizate ca să mai fim în stare de tot efortul necesar pentru a o deschide. Mâinile lui Vero, iritate și roșii, erau încleștate de volan. Ale mele erau pline de pământ, cu inele de noroi în jurul unghiilor. M-am smuls cu greutate din mașina lui Vero și m-am îndreptat șchiopătând spre panoul cu tastatura numerică de lângă ușă. Luptându-mă să-mi descleștez degetele de la mâna dreaptă de pe coada fantomatică a lopeții, am tastat codul din patru cifre înainte de a-mi aminti că sistemul de deschidere era defect. Am lăsat fruntea pe tastatură; de partea cealaltă, mecanismul unei uși care nu voia să se clintească începuse să huruie.
După aceea, deși spatele mă rupea, iar bășicile din palmele mele urlau în semn de protest, am ridicat manual ușa garajului pentru ca Vero să poată trage mașina în spațiul liber din spatele camionetei mele. Peste drum, ferestrele bucătăriei doamnei Haggerty erau întunecate, dar știam eu ce știam și mi-era greu să cred că bătrâna nu pândea. Îmi tremurau rău brațele când am ridicat ușa deasupra capului. Dar chiar și așa, am fost tentată să-i fac semn cu o mână, doar așa, să văd dacă se sesizează vreo mișcare după perdele.
Doamna Haggerty era cea care descoperise prima aventura lui Steven cu Theresa atunci când el făcuse greșeala s-o aducă la noi acasă, eu fiind plecată cu copiii la părinții mei. Cum m-am întors, bătrâna m-a încolțit lângă cutia poștală
și m-a întrebat dacă știam despre blonda atrăgătoare care i-a ținut de urât soțului meu cât am lipsit. Cunosc vorba „nu trage în mesager”, dar sunt sigură
că cel care-a scos zicala asta nu avea peste drum o vecină ca doamna Haggerty.
Epuizarea a pus brusc stăpânire pe gleznele mele când Honda lui Vero a trecut la câțiva centimetri de mine și a intrat în garaj. După ce mașina a fost în siguranță înăuntru, am dat drumul ușii.
Aceasta a picat în viteză la pământ, cu toată greutatea, bufnitura metalului izbit de ciment fiind suficient de puternică pentru a cutremura toți pereții. Chiar dacă doamna Haggerty nu ne pândise până acum, eram sigură că în clipa asta era la geam.
Vero a ieșit din mașină și m-a privit reprobator. Zach și Delia s-au fâțâit în scăunelele lor. Ne-am sprijinit cu spatele de portiera mașinii, așteptând în liniștea fragilă, în timp ce copiii adormeau la loc. Când respirația lor a devenit regulată și liniștită, Vero a luat-o pe Delia în brațe, încruntându-se la vederea părului lipicios, ciuntit, din jurul feței ei. Eu l-am luat pe Zach, închizând portiera mașinii cu șoldul.
Când i-am așezat în pătuțuri, pe la colțurile draperiilor de la dormitorul lor răzbătea deja lumina slabă, lăptoasă a zorilor. Dacă aveam noroc, Vero și cu VP - 75
mine aveam timp de un duș fierbinte și de o cană cu cafea caldă înainte ca cei mici să se trezească. Am gemut, amintindu-mi de toată mizeria și zațul împrăștiat pe bufet pe care le lăsasem ieri în bucătărie.
Fără o vorbă, Vero și cu mine ne-am dezbrăcat până la chiloți în fața mașinii de spălat. Ne-am pus hainele în ea, am aruncat deasupra mănușile de grădinărit, fețele de masă și pantofii, am aruncat două capsule de dezinfectant pentru rufe colorate și am încheiat cu un munte de detergent pudră. Vero a pornit mașina și a dispărut în baia de serviciu. S-a închis înăuntru cu un pocnet înfundat al zăvorului.
Eu m-am târât la bucătărie, hotărâtă să strâng măcar o parte din mizerie înainte de a încerca să dorm. Prudentă să nu atrag o nedorită atenție din partea doamnei Haggerty, am lăsat luminile stinse și, în lumina chioară a zorilor filtrată
