prin perdelele de la bucătărie, m-am uitat după zațul împrăștiat pe bufet. Dar mizeria dispăruse. Podeaua și bufetul erau curate, vasele murdare din chiuvetă
spălate și puse la locul lor. Probabil că Vero făcuse curat astă-noapte, înainte de a-și îndesa vasele mele în cutia ei de carton și de a da peste mine taman când încercam să resuscitez un cadavru.
Poate că Vero avea dreptate.
Poate că Harris Mickler merita ce i s-a întâmplat. Poate că mâine soția lui va apărea cu un plic plin cu bani și noi vom scăpa basma curată. În timp ce adunam zațul din ibricul de cafea ca să-l arunc în coșul de gunoi plin ochi de sub chiuvetă, nu mă simțeam prea optimistă. Am ucis un om. Indiferent dacă am făcut-o intenționat sau nu, acum nici nu mai conta. L-am îngropat, ceea ce mă
făcea vinovată de ceva, deși nu știam prea bine de ce anume.
Sau în ce anume se va transforma dacă voi primi banii doamnei Mickler.
•
M-a trezit clinchetul linguriței în bolul cu cereale care venea din bucătărie. La televizor, vocile personajelor din filmul de animație erau destul de puternice pentru a acoperi vuietul aspiratorului pus în funcțiune la parter. Soarele era sus pe cer și razele lui luminoase pătrundeau prin jaluzelele dormitorului meu. M-am uitat la telefon să văd cât e ceasul și mi-am îngropat fața în pernă. Era jilavă
și rece, căci adormisem cu părul ud cu nici patru ceasuri în urmă, când mă
prăbușisem în pat după un foarte lung duș fierbinte.
Mă dureau mușchii, nu voiau nici ei să se trezească, dar m-am ridicat, am tras o pereche de colanți pe mine, mi-am învârtit părul într-un coc neglijent și am coborât la bucătărie. Teancul de facturi de pe treptele de afară fusese adus în casă și ordonat pe măsuța pliantă din livingul gol. În bucătărie, se auzea zumzetul liniștit al mașinii de spălat vase.
VP - 76
Delia mi-a făcut semn cu ochiul din scaunul ei, cu lingurița încremenită
deasupra bolului cu cereale. Un firicel de lapte i se prelingea pe bărbie în timp ce mesteca. I-am făcut și eu cu ochiul, numai parțial convinsă că fata care se uita la mine era fiică-mea. Părul îi fusese tuns scurt, curățat de orice urmă de adeziv lipicios. Zgârieturile pe care și le făcuse cu foarfecă se zăreau printre țepii rari care-i mai rămăseseră pe cap. Pe nas avea o pereche de ochelari reflectorizanți Aviator, care îi ascundeau fața proaspăt spălată. Iar hainele ei – o pereche de blugi deșirați cu măiestrie, un tricou lălâu de un roz aprins peste o bluză gri cu mâneci lungi – fuseseră stropite cu clor pentru a completa ansamblul.
Am ridicat o sprânceană. A ridicat și ea una, îndesându-și în gură încă o lingură de cereale cu lapte. Mâinile ei micuțe erau înfășurate într-o pereche de mănuși fără degete, care sigur, săptămâna trecută, când le-am cumpărat, existaseră și care ieri erau categoric mai puțin purtabile și la modă.
Ochelarii lui Vero, căci ai ei erau, i-au alunecat pe nas în timp ce-și mesteca cerealele.
— E o toană, a zis ea ridicând nepăsătoare din umeri, ca răspuns la întrebarea mea nerostită. Așa zice mătușa Vero.
Am strâns buzele, înghițindu-mi replica ce se bulucea în spatele lor.
Aspiratorul s-a oprit. Vero a intrat în bucătărie îmbrăcată într-una dintre cămășile mele de dormit și o pereche de colanți tot de-ai mei. Nu voiam să mă
gândesc ce purta – sau nu purta – pe sub ele, dar speram cu disperare că măcar chiloții mei intrau în categoria celor șaizeci de procente de lucruri personale pe care nu trebuia să le împart cu ea. Părul ei lung ieșea din coada neglijentă dată
pe spate. A pus telefonul meu mobil pe bufet. Avea mâinile curate, unghiile frecate, aranjate și tăiate scurt, date cu un strat de ojă roz, care se potrivea până la suprapunere cu nuanța ce se zărea ieșind de sub mănușile Deliei.
— Mătușa Vero, care vasăzică?
Vero s-a strâmbat.
— Dacă Theresa poate avea o mătușă Amy, poți avea și tu o mătușă Vero.
Zach se prăpădea de râs în scăunelul lui înalt, cu părul geluit în țepi asortați, suficient de lungi cât să se onduleze la capete. Foarfecă mea nu se zărea nicăieri, nimeni nu sângera, nimeni nu făcea crize de nervi. Prea obosită să mă
cert, m-am prăbușit adormită pe un scaun, la masă.
— Du-te și te îmbracă, a zis Vero, punându-mi o cană de cafea în față și dându-mi un ghiont. Am luat o gură lacomă. Și fă ceva cu părul ăsta. Te întâlnești cu doamna M la Panera într-o oră. Încearcă să arăți prezentabil.
M-am înecat, scuipând cafeaua pe cămașă.
VP - 77
— Ce-ai făcut? Cafeaua s-a vărsat când m-am repezit să-mi iau telefonul. Am derulat și mi-a căzut fața când am citit mesajul din două cuvinte al lui Vero către doamna Mickler:
S-a rezolvat.
Iar doamna Mickler a răspuns aproape imediat: Panera 11.00.
— Dumnezeule, Vero, am șuierat în șoaptă, sperând că cei mici nu vor băga de seamă. Erau în camera de alături, la televizor, absorbiți de nu știu ce desene animate puse de Vero: Nu, nu mă întâlnesc cu ea.
Și-a pus palmele pe masă, în fața mea:
— Ba te întâlnești cu ea. Altfel cum o să fim plătite? Nu am făcut degeaba bătăturile astea.
Am prins-o pe Vero de mânecă și am tras-o în living, încercând să vorbesc cât mai încet:
— Nu iau banii femeii. Dacă-i iau, putem fi acuzate de asasinat la comandă.
— Și dacă nu? a șuierat ea. Asasinat simplu? Singura diferență între ele sunt cei cincizeci de mii de dolari. Cincizeci. De mii. Votez să iei banii.
— Așa deci, votezi? Păi, ultima dată când am verificat, aveam în continuare majoritatea. Ceea ce înseamnă că votul meu atârnă mai greu.
— Gândește-te, Finlay. Avem nevoie de banii ăia. A făcut un gest rapid către facturile din spatele ei. Teancuri de facturi erau îngrămădite pe masa pliantă, aranjate în ordinea importanței. Mai întâi plățile pentru casă, apoi pentru camionetă, după aia HOA6, asigurarea, facturile la electricitate, urmate de o grămadă de înștiințări amestecate de la companiile de carduri de credit pentru conturi pe care le lăsasem în aer cu luni în urmă. Ne-am făcut treaba, așa că nu văd de ce n-am fi plătite. Dă-i femeii telefonul și portofelul lui Harris și ia banii.
