semnul dolarului.
Șaptezeci și cinci de mii.
M-am uitat la nume: Andrei Borovkov. Adresa era a unui imobil extravagant în McLean. Am împăturit biletul și l-am împins înapoi spre ea, peste masă.
— Uite ce-i, am început. Ți-ai făcut o idee greșită despre toate astea. Eu nu…
VP - 81
Restul argumentului meu a căzut în gol. Scaunul Patriciei era gol.
Am întors capul, căutând-o în zona coșurilor de gunoi. Pe holul care ducea la toalete. Lângă barul gol. Dar dispăruse. Am văzut-o pe fereastră cum urcă într-o mașină. UN Subaru maro, care a plecat în trombă din parcare ca și cum ar fi luat foc. A intrat imediat în trafic. Geamul din spate al mașinii era camuflat de autocolante.
Mă holbam la bucățica de hârtie. Numele mi se părea familiar, dar din motive pe care nu le bănuiam încă. Sau poate era vorba despre un sentiment mult prea familiar de groază că am trecut o limită de dincolo de care nu mă mai puteam întoarce. Am vârât biletul în geantă, lângă bani și lucrurile lui Harris Mickler, întrebându-mă ce naiba să fac în continuare.
VP - 82
Capitolul 15
Am plecat de la Panera și m-am dus direct la The Lush. Barul nu se deschidea decât peste o oră și ceva, așa că în parcare nu erau decât câteva mașini, ceea ce făcea să-i găsesc mai ușor mașina lui Harris Mickler. Pe brelocul cheilor era inscripționată emblema elegantă a Mercedesului; pe inel avea numai trei chei.
Una probabil de la birou, alta de la casă. Cheia mică, cea care fusese între ele –
probabil de la un dulap de la o sală de sport, sau un seif, sau un sertar, ceva –
rămăsese la Patricia. Nu-mi păsa. Le-aș fi vrut dispărute pe toate. Ultimul lucru de care aveam nevoie era să le găsească vreun detectiv în casa mea.
Camioneta mea s-a oprit în dreptul singurelor două Mercedesuri din parcare.
Am apăsat butonul telecomenzii, urmărind în oglinda retrovizoare lumina farurilor. Am aliniat portierele din dreptul șoferului și am strecurat camioneta în dreptul mașinii lui Harris. Apoi am folosit una dintre bavetele lui Zach ca să le șterg pe toate: telefonul, cheile, portofelul. Curioasă, am întredeschis portmoneul și am făcut ochii mari la vederea numeroaselor bancnote înghesuite în el. Le-aș putea lua, mi-am spus. Să înscenez un jaf. Dar de ce un hoț mărunt de pe stradă ar lăsa un telefon scump și un portofel plin de cărți de credit în mașina lui Harris?
Nu, mai bine le las neatinse.
Dacă nu e niciun semn de furt, poate poliția nu va investiga prea serios dispariția. Poate vor presupune că a ieșit de la bar, și-a băgat picioarele în viața lui și a fugit în Tahiti-sau la Milano cu o femeie misterioasă pe care tocmai a cunoscut-o.
Cu peruca pe cap, cu ochelarii pe nas, cu șuvițele lungi, blonde, căzându-mi în dezordine peste față, ascunzând-o, am ieșit din mașină. Apăsam în neștire pe telecomanda mașinii lui Harris. Pe neașteptate, s-a declanșat alarma. Farurile au început să lumineze, iar sunetul strident al claxonului m-a străpuns direct în inimă. Am început să apăs cu disperare pe butoane până ce zarva s-a oprit.
M-am uitat de jur-împrejur prin parcare și mi-am folosit mânecile ca să
deschid portiera. Apoi am șters repede mănunchiul de chei și i-am aruncat lucrurile pe scaunul șoferului. Nu fusesem niciodată arestată și amprentată, așa că n-ar fi putut folosi amprentele ca să mă găsească. Dar le puteau categoric folosi ca să mă condamne în cazul în care ajungeam suspectă.
Am închis mașina lui din interior, cu inima bătându-mi mai să-mi sară din piept când am urcat înapoi în camioneta mea și am învârtit cheia în contact.
VP - 83
„Nu, nu se poate”, am șoptit apăsând frâna și întorcând iar cheia în contact.
Motorul se încăpățâna să scoată un pocnet sec și atât. „Nu, nu, nu, nu!” Trebuia să chem o firmă de tractare. Ceea ce însemna că mașina mea va fi înregistrată
ca fiind ridicată din acest loc, din spațiul de parcare, exact de lângă mașina lui Harris Mickler.
Nu se poate.
Am apăsat butonul pentru ridicarea capotei și am năvălit afară din mașină, în graba de a o deschide mai repede. Nu știu de ce mă chinuiam cu chestia asta.
Habar n-aveam ce să caut, mă holbam în neștire la grămada aia de metal, tuburi și fire de sub capotă. Știam cum să rezolv o iritație provocată de scutece, niște genunchi juliți și cinele pregătite la cutie. Mentenanța auto – de fapt orice fel de mentenanță – era întotdeauna treaba lui Steven.
— Theresa? M-am întors spre vocea care venea din spatele meu, cu spinarea lipită de radiatorul fierbinte al mașinii. Inima îmi bătea atât de tare, încât mi se părea că mai avea puțin și își lua zborul din pieptul meu. Am apăsat-o cu o mână, încercând să-i încetinesc ritmul, în timp ce m-am sprijinit de bara de protecție. Era Julian.
Julian, barmanul care m-a văzut aici noaptea trecută.
Julian, studentul la drept care probabil mi-a adulmecat vinovăția din partea cealaltă a parcării.
Rahat.
— Scuze. Privirea lui a surprins roșeața speriată pe care o simțeam coborându-mi spre gât. Nu am vrut să te sperii. Ești în regulă?
Peste umărul meu, a aruncat un ochi încruntat spre capota deschisă.
— Sunt bine. Toate-s bune, am îngăimat. Mintea mea lucra cu febrilitate.
Oare auzise alarma? Mă văzuse lăsând portofelul și telefonul lui Harris? Probabil mi-a murit bateria. Tu ce faci aici? M-am îngrozit de propria mea întrebare prostească.
— Schimbul de dimineață. Pe umăr, peste tricoul strâmt, ducea o cămașă de muncă, cu gulerul scrobit. Dinspre el venea un miros de șampon și gel de duș.
Și-a dat buclele jilave din ochi. A arătat spre motor: Vrei să mă uit puțin?
Dumnezeule, da.
