Drace, nu.
— Sigur. Mi-am dres vocea și am arătat cu degetul peste umăr. Cheile sunt în mașină.
Colțurile ochilor i s-au încrețit de la zâmbet. Aseară, la bar, nu le remarcasem culoarea. În lumina soarelui, irișii lui aveau o nuanță nehotărâtă, ceva între tonuri subtile de verde și auriu. Eram destul de sigură că mi-ar plăcea să îi VP - 84
privesc până se vor hotărî ce nuanță să aleagă. S-a aplecat în camionetă și a învârtit cheia, stingând motorul. Mi-am acoperit ochii cu vârful degetelor, în timp ce motorul făcea iar zgomotul ăla oribil de metal dogit.
— Categoric e bateria, a zis Julian, ieșind de după portiera din partea șoferului. Am niște cabluri de tractare în Jeep. Le aduc să le prind.
Cu pas săltat, a alergat spre un Jeep maro, soft top. Conducând cu grijă prin parcare, l-a tras în fața capotei mele până când barele noastre de protecție au ajuns la câțiva centimetri distanță. A apărut cu niște cabluri negru cu roșu, iar eu am încercat să nu mă holbez prea insistent la posteriorul lui în timp ce deschidea capota și se apleca asupra motorului ca să le conecteze.
Probabil cam tot atât cât ezitasem să nu-l omor pe Harris Mickler și să-i iau banii nevesti-sii.
— Ai mai avut probleme înainte? m-a întrebat.
— Ăăă, nu. Până acum a fost bine, i-am spus în timp ce el fixa celelalte capete ale cablurilor la bateria camionetei mele. Nu era întru totul adevărat.
Mașina îmi făcea necazuri de câteva săptămâni, dar eu ignorasem ciudatele zgomote ocazionale și luminile tot mai slabe, sperând că vor dispărea de la sine cumva, exact ca banii din conturile mele bancare. Presupun că ar fi putut fi mai rău. S-ar fi putut întâmpla noaptea trecută, când Harris era leșinat în spate.
— Probabil alternatorul e de vină. Îl lăsăm să se încarce câteva minute și după aceea ești bună de ieșit pe șosea. Dar în drum spre casă ar trebui să te oprești la un atelier, să pui un mecanic să facă o verificare.
Acum Julian era mai aproape de mine. Sau poate eu mă apropiasem de el.
Suficient de aproape ca să-i pot observa fața fină și să-i simt mirosul vag de gel de ras. Și ceva amețitor de cool pe deasupra.
— Chiar, ce faci aici? m-a întrebat, ridicând o sprânceană. Barul se deschide mai târziu.
Din cauza vaporilor, mi-am spus. Sau poate căldura care venea dinspre motoare rarefia aerul. Nu, categoric, nu era din cauza mirosului lui. Sau din cauza felului în care îi cădea părul în ochi când lăsa capul în jos. Sau din cauza felului în care îi străluceau în soare.
— Am pierdut ceva în parcare… noaptea trecută. Bunul-simț, de pildă. Sau cel puțin rațiunea. Dar am găsit, am mințit.
— A, zise el cu un zâmbet rănit. Speram că te-ai răzgândit.
Am alungat din gând imaginea lui Julian pe bancheta din spate a camionetei mele. Deja săptămâna asta am avut de-a face cu un bărbat mai mult decât ar fi trebuit pe bancheta din spate, și uite unde m-a adus. Singurul lucru pe care plănuiam să-l fac în camioneta asta era o aspirare temeinică. Sau o incendiere.
VP - 85
— Poate data viitoare?
— Mi-ar face plăcere. S-a lăsat o tăcere stânjenitoare și ciudată. A plecat ochii, ascunzându-și un zâmbet pe jumătate stins. Mi-am dat o șuviță de păr fals după ureche. Julian s-a uitat la ceas. A făcut un semn cu capul: Du-te și încearcă
să pornești motorul. Ar trebui să fie de ajuns.
Am deschis portiera din partea șoferului și am dat o cheie. Motorul a pornit, iar eu am răsuflat ușurată. Julian a deconectat cablurile. A lăsat jos capota mașinii lui, frecându-și mâinile. Vârfurile degetelor îi erau pline de vaselină și praf. Amintindu-mi de cămașa albă scrobită de serviciu pe care o ducea pe umăr, am luat un pachet de șervețele umede și o bavetă din mașina mea, verificând să nu miroasă a lapte acru și să nu aibă pe ea stropi de sânge sau păr, înainte de a i le întinde.
— Mulțumesc, a zis, ștergându-și degetele.
— Baker! Julian s-a întors spre bar. Un bărbat chelios cu un abdomen proeminent stătea în ușa deschisă și își bătea ceasul cu degetul. Am plecat capul, mi-am acoperit fața cu cascada de șuvițe blonde și m-am strecurat în spatele lui Julian, încercând să mă fac nevăzută din raza vizuală a bărbatului.
Julian l-a salutat cu un semn din cap.
— Șeful meu. Trebuie să plec. Ești sigură că nu vrei să mai rămâi prin zonă?
— Nu pot, am răspuns precipitată, arătând în spatele meu spre motorul care torcea. Trebuie să ajung acasă. La copii. Și la… chestiile mele imobiliare.
— Corect. Colțurile gurii i s-au ridicat. Era un zâmbet grozav, sincer și cald.
Genul de zâmbet care îmi îngreunează obligația de a-l minți.
— Oricum, mulțumesc că m-ai rezolvat. Sprâncenele lui luminate de soare au dispărut sub bucle, iar obrajii mei s-au înroșit: Asta… Uau, nu mi-a ieșit cum trebuie, altceva am vrut să spun. Scuze. A fost o zi foarte, foarte ciudată.
— Stai liniștită, știu ce ai vrut să spui. Și-a mușcat puțin buzele, reprimându-și râsul. Îmi venea să mă bag sub asfalt când mi-a întins baveta lui Zach: Mai ai numărul meu?
Am încuviințat.
— Atunci, sper să te revăd, Theresa. A mers cu spatele spre Jeepul lui, cercetându-mă din priviri într-un fel care părea complet nevinovat, dar tot reușea să mă topească toată. Am urcat și eu în camionetă, mi-am butonat telefonul, asigurându-mă că numărul lui era tot acolo. Între timp, el și-a mutat Jeepul la locul lui de parcare.
Degetele mele s-au oprit deasupra tastaturii în timp ce el intra în The Lush, cu cămașa pe umăr. Dacă îi trimiteam un mesaj, ar avea și el numărul meu. Și eram sigură că asta era o idee foarte, foarte proastă. Harris era în pământ, iar VP - 86
eu tocmai acceptasem cincizeci de mii de dolari pentru uciderea lui. Ar trebui să
mă depărtez cât mai mult cu putință de locul ăsta unde am fost văzută cu Harris.
Și totuși…
Încă te mai tentează o camionetă?
Am tastat repede și am apăsat „trimite” înainte să apuc să mă răzgândesc.
