Clar, nu mi-am găsit încă rațiunea în parcarea asta.
Am lăsat fruntea pe volan. Secundele în care i-am așteptat răspunsul păreau interminabile. Dacă l-am înțeles greșit? Dacă băiatul a fost doar politicos? Dacă
baveta lui Zach a ucis avântul?
Telefonul a bâzâit în poală. M-am ridicat și mi-am acoperit ochii, abia având curajul să citesc răspunsul printre degete.
Poți să vii să mă iei oricând. Știi unde mă găsești.
Am aruncat o privire spre geamurile fumurii ale barului. Îmi puteam imagina cămașa albă a lui Julian de partea cealaltă, semnul ușor cu mâna de după
fereastră. Am ridicat degetele de pe volan, întrebându-mă dacă mă putea vedea răspunzându-i la salut. Întrebându-mă dacă m-a văzut prin geam – pe mine cu totul – la fel cum a văzut prin mine noaptea trecută.
VP - 87
Capitolul 16
Jumătate de oră mai târziu, când am ajuns în garaj, epuizarea pusese întru totul stăpânire pe mine. Mă uitam în gol, la locul unde ieri învelisem cadavrul lui Harris Mickler. Podeaua de beton era jilavă și mirosea vag a clor. Ușa din spate era deschisă, ca s-o usuce soarele după amiezii. Probabil că o spălase Vero cu furtunul cât am fost plecată. Lopățica roz, și ea spălată și uscată, era pusă la locul ei obișnuit pe masa de lucru. Lucrurile personale ale lui Harris Mickler erau șterse și încuiate în mașina lui, la The Lush. Lopata lui Steven era la loc în magazia lui. Iar eu tocmai cheltuisem douăzeci de dolari pentru a șterge orice urmă a lui Harris Mickler din camioneta mea. Făcusem tot ce era necesar ca să
ne acoperim urmele, dar nu puteam scăpa de sentimentul că am omis ceva.
Vinovăția. Sentimentul ăsta chinuitor, persistent, care mă trăgea în garaj trebuie să fi fost vinovăția. Și probabil că mă va urmări tot restul vieții.
O mișcare ușoară de peste drum mi-a atras atenția, mișcarea insesizabilă a perdelelor doamnei Haggerty. M-am îndreptat spre ușa garajului și m-am ridicat pe vârfuri, ca s-o trag în jos cu amândouă mâinile. A căzut cu un huruit puternic, care a zguduit tot garajul.
Proastă. Am fost atât de proastă. M-am așezat pe scara scurtă din lemn care ducea spre bucătărie. În timp ce ochii mei se acomodau cu întunericul, m-au năpădit toate întrebările cu ce-ar fi fost dacă ale nopții trecute, grele și zgomotoase ca blestemata aia de ușă a garajului.
Ce-ar fi fost dacă nu aș fi sunat-o pe Patricia Mickler?… Ce-ar fi fost dacă nuaș fi luat rochia Theresei și nu m-aș fi dus la barul ăla nenorocit?… Ce-ar fi fostdacă nu l-aș fi înghesuit niciodată pe Harris Mickler în camioneta mea?… Ce-ar fifost dacă nu l-aș fi adus aici, în nenorocita mea de casă?… Ce-ar fi fost dacă n-aș
fi lăsat motorul pornit după ce am închis ga…
Am simțit cum îmi înțepenește spatele și mușchii mi-au înghețat unul după
altul. Am ridicat capul, mutându-mi atenția de la camionetă la ușa garajului.
Detaliile nopții trecute erau încă în ceață în mintea mea, estompate de panică și șampanie, ca și cum cineva ar fi trecut o radieră peste ele. Dar mi-am amintit…
mi-am amintit că am intrat pe alee. Mi-am amintit că am apăsat telecomanda de pe parasolar și am așteptat ca ușa să se deschidă. Conul de lumină al farurilor camionetei a iluminat bancul de lucru și lopățica roz și mi-am amintit clar că am ieșit din mașină și m-am strecurat între parbriz și masa de lucru, cu ochii mijiți din cauza luminii care-mi bătea în față, și am intrat în goană în casă.
VP - 88
Bucătăria era cufundată în întuneric. Era liniște când m-am așezat pe podea și i-am telefonat surorii mele, nu se auzea decât torsul lin al motorului prin perete…
Toate aceste detalii din memoria mea erau limpezi, clare.
Dar ceea ce nu-mi aminteam mi s-a înfipt ca o gheară în gât.
Nu-mi aminteam să fi apăsat pe butonul din perete când am intrat în bucătărie. Nu-mi aminteam nici sunetul metalic al mecanismului care lăsa în jos ușa garajului.
Nu am închis garajul.
Am lăsat mașina pornită. Dar nu am închis garajul.
Am sărit ca arsă în picioare, apăsând pe întrerupătorul din perete. Singurul bec din mijlocul tavanului scălda podeaua din beton într-o lumină galbenă, chioară. Am rămas acolo, holbându-mă la motorul care acționa ușa. Ochii mi-au căzut pe coarda roșie de urgență, care atârna. Apoi s-au oprit la scripetele care ridica și cobora ușa. Scripetele era decuplat de la curea. Asta explica de ce motorul a pornit când Vero a apăsat pe butonul din perete, dar ușa nu s-a clintit. Ușa nu era conectată la mecanism.
Dar asta nu avea niciun sens.
Deschiderea a funcționat când am ajuns acasă de la bar. Am apăsat pe telecomanda de pe parasolar, ușa s-a deschis singură și am intrat în garaj.
Totuși, douăzeci de minute mai târziu, când am ieșit din casă, Harris era mort și ușa garajului era decuplată de la motor. Și era închisă, deși eu eram absolut sigură că nu am închis-o.
Atunci cum?
Tragerea coardei de urgență era singura modalitate de a decupla cureaua și de a elibera ușa de motor. Singura cale de a închide sau deschide manual ușa.
Ceea ce însemna că cineva trebuie să fi tras de coardă închizând ușa în timp ce eu eram în casă. În timp ce mașina era cu motorul pornit. Ceea ce însemna…
Nu am făcut-o.
Nu eu l-am omorât pe Harris Mickler.
•
Vero s-a sprijinit cu spatele de mașină și cu un picior proptit în peretele garajului, privindu-mă cu colțul ochiului, ca și cum mi-aș fi pierdut mințile.
— Tu chiar crezi că cineva a tras de coarda roșie și a închis ușa garajului în timp ce tu erai în casă?
— Da.
