Când copiii s-au dus jos pentru somnul de după-amiază, m-am retras în birou și am încuiat ușa. Plicul Patriciei era pe biroul meu. Era vizibil mai ușor dat fiind VP - 91
că Vero își luase partea de patruzeci de procente. Dar asta nu mă ajuta să mă uit mai liniștită la el. Așa că l-am luat și l-am aruncat în fundul sertarului.
Banii de la Patricia nu erau diferiți de avansul primit pentru carte, adică încă
o plată nemeritată pentru o muncă pe care n-am prestat-o. Încă un lucru de care să mă simt vinovată. Oricâte probleme puteau rezolva banii Patriciei, veneau la pachet cu altele, și mai mari. Mai înspăimântătoare. Genul de probleme care presupuneau pierderea copiilor. Genul de probleme care însemnau să-mi petrec restul vieții după gratii. Singura cale de a mă apăra în cazul în care dispariția lui Harris se întorcea împotriva mea era să aflu exact ce anume s-a întâmplat în garajul meu. Să fiu capabilă să dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că nu eu am fost cea care l-a omorât.
Am deschis calculatorul vechi, așteptând să tușească și să se trezească la viață. Am deschis un document Word, i-am dat un nume, tastând primele cuvinte care mi-au venit în minte, singurul lucru pe care Sylvia și editorul meu îl așteptau de la mine: MAREA LOVITURĂ, de Finlay Donovan. Ecranul era orbitor de alb. Cursorul clipea lent și indiferent, în timp ce degetele mele pline de bătături încremeniseră deasupra tastaturii. De luni de zile nu mai eram în stare să ies din mlaștina gândurilor mele contraproductive. De când plecase Steven, nu mai eram în stare să pun laolaltă mai mult de câteva cuvinte pe o pagină.
Orice complot mi se părea fără speranță, orice poveste de dragoste părea banală și orice altă poveste pe care mi-o imaginam mi se părea o totală pierdere de vreme.
Când am ratat primul termen după plecarea lui Steven, Sylvia m-a sunat să
mă muștruluiască. I-am spus că am un blocaj, dar ea a insistat să-l depășesc.
Uneori, susținea ea, nu poți vedea povestea în întregul ei până când nu o pui pe o pagină. Și singura cale prin care îți poți da seama ce se va întâmpla în continuare este să scrii scenă după scenă, până la sfârșit. Sylvia era adepta iubirii nepotolite și a găsirii propriilor răspunsuri. Sylvia era adepta câștigării banilor prin muncă. Poate ar trebui să-i iau modelul.
Am atins tastatura, încercând să îmi dau seama de unde să-mi încep romanul pe care-l contractasem. Dar gândul mi-era tot la povestea lui Harris. Probabil pentru că, în marea mea prostie, reușisem să mă plasez în mijlocul ei. Dacă
poliția izbutea să meargă pe urma lui Harris de la The Lush la garajul meu, aș fi devenit suspectul principal. Iar Vero și cu mine am fi sfârșit în închisoare dacă
nu puteam să dovedim că altcineva a comis crima.
Știam începutul. Harris Mickler a fost asasinat sub nasul meu. Nu mai trebuia decât să descopăr povestea din spatele crimei pentru a-mi da seama cum va curge restul intrigii. Trebuia să intru în mintea personajelor, să îmi imaginez cine VP - 92
erau, ce voiau și ce aveau de pierdut. Toate se reduceau la mijloace, motiv și oportunitate. Cât de greu ar putea fi să-mi rezolv propria crimă?
M-am apucat să tastez, începând cu biletul pe care Patricia mi-l strecurase pe tavă în timpul mesei și încercând să-mi amintesc cât de multe detalii: telefonul pe care l-am dat din camionetă, drumul la The Lush, cum mă furișasem cu Harris prin parcare, apoi cum îl găsisem în garajul meu, mort. Pe măsură ce scriam, mă
pierdeam în poveste, dând frâu liber memoriei, ca să umple golurile. Am schimbat numele – al lui Harris și al Patriciei, al lui Julian și al meu, până și al barului – lăsând restul evenimentelor din acea noapte să intre nefiltrate pe ecran.
Tastele țăcăneau tot mai repede. Paragrafele deveneau pagini și am tastat până când soarele și-a retras degetele palide și ostenite de pe șipcile obloanelor. Până când a amuțit și clinchetul farfuriilor dinspre bucătărie și a încetat fâțâiala copiilor în pătuțuri, înainte de a adormi. Am scris în lungile ore de tăcere care au urmat, până ce lumina monitorului meu a rămas singura lumină din casă.
VP - 93
Capitolul 17
A doua zi, când m-am trezit, în casă era liniște, copiii erau deja jos pentru somnul de după-amiază. Vero adormise și ea pe canapea, strângându-și în mâinile umflate și pline de bășici perna de sub cap; chipul ei era marcat de epuizare. Nu am crezut de cuviință să o trezesc când am plecat. În fundal, pe ecranul televizorului cu sonorul scăzut se derulau imagini de la un canal de știri.
Probabil că Vero stătuse trează toată noaptea urmărind știrile, ascultând rapoartele poliției, așteptându-se să apară din clipă-n clipă la ușa din față
niscaiva polițiști. Singura cale prin care ne puteam recăpăta amândouă somnul era să aflăm cine îl omorâse cu adevărat pe Harris Mickler.
Scrisesem toată noaptea, dar eram departe de a înțelege înlănțuirea de evenimente care culminase cu găsirea lui Harris mort în garajul meu. Cine altcineva, în afară de Patricia și de mine însămi, să fi vrut să-l omoare? Tot ce știam despre Mickler venea de pe rețelele de socializare și de pe telefonul lui.
Desigur, oricare dintre femeile din pozele alea oribile ar fi avut toate motivele să-l vrea mort, dar telefonul era deja încuiat în mașina de la The Lush și nu aveam de gând să risc să îl iau înapoi. Patricia era singura persoană care mă
putea ajuta să elucidez misterul uciderii lui Harris. Asta dacă va binevoi să-mi răspundă la telefon.
Disperată, am căutat numărul firmei la care era angajată Patricia.
Recepționera s-a scuzat, mi-a spus că Patricia a anunțat de dimineață că e bolnavă și nu vine la muncă, își ia liber pentru restul săptămânii. Nu știam mai multe despre Patricia decât știam despre Harris, dar mulțumită bilețelului pe care mi-l lăsase pe tavă, la Panera, îi știam adresa de acasă.
North Livingston Street era deja împopoțonată de Haloween, cu pânze de păianjen din bumbac, care se legănau printre crengile copacilor, și cu dovlecei luminați împodobind verandele. Am încetinit la o curbă, la un bloc distanță de numărul patruzeci și nouă. Casa Mickler era o reședință modestă, model 1960, cu etaj, proiectată să se piardă în decorul simplu și discret. La fel ca cele mai multe clădiri din această zonă, probabil fusese refăcută pe dinăuntru, cărămida banală era înlocuită cu blaturi de granit, dar erau și alte îmbunătățiri, precum căzi de baie generoase, cu jacuzzi, pentru ca totul să fie pe măsura prețului piperat și al gusturilor pretențioase din acest colț din North Arlington.
VP - 94
Obloanele ferestrelor pe care le puteam vedea erau trase toate, iar pe aleea din fața casei nu se zărea nicio mașină. Din câte îmi dădeam eu seama, niciun polițist nu se pregătea să năvălească înăuntru.
Am format numărul Patriciei pentru a treia oară de când pornisem de acasă, înghesuind telefonul în suportul pentru pahar și înjurând în gând atunci când robotul m-a anunțat că mesageria ei era plină. Am coborât din mașină și am luat-o în pas de plimbare, cu un aer nonșalant, pe trotuarul paralel cu casa Mickler. Majoritatea vecinilor erau probabil la muncă, adică exact acolo unde ar fi trebuit să fie și Patricia.
Era o prostie să-și ia liber de la serviciu la o zi după ce a plătit pe cineva să-i omoare bărbatul. Sau poate că își juca rolul de nevastă îngrijorată. Oriunde ar fi fost, speram să nu fi fugit din oraș. Dacă a fugit, poliția o va găsi cu siguranță, iar când va fi luată la întrebări despre dispariția soțiorului… Refuzam să mă gândesc la ce ar fi putut mărturisi în schimbul unei reduceri a pedepsei.
Mulțumită că nu mă urmărea nimeni, am traversat strada spre casa Patriciei.
Veranda din față era lipsită de ornamente: nu tu flecușoare sau decorațiuni de Haloween. Am apăsat pe sonerie. Sunetul slab abia dacă se auzea prin ușă.
Niciun zgomot de pași apropiindu-se. Niciun lătrat de câine. Am așteptat un minut, apoi am început să bat tare în ușă. Casa a rămas tăcută. M-am uitat pe fereastră. Luminile dinăuntru erau stinse.
Unde s-o fi dus?
M-am întors și am dat să plec, dar m-am oprit puțin în dreptul cutiei poștale de lângă intrare. Am strecurat mâna prin fantă. Chiar dacă eram sigură că a deschide corespondența cuiva era o infracțiune. În cazul în care corespondența lui Harris era ca a mea, atunci conținea o groază de lucruri pe care, ca și mine, n-ar fi vrut ca oamenii să le afle.
M-am uitat peste umăr, apoi în ambele sensuri ale străzii, și am deschis ușa.
Teancul dinăuntru nu era prea gros. Suficient de subțire ca să-mi încapă în haină
fără să atrag atenția. Înainte de a apuca să mă răzgândesc, am îndesat corespondența în jacheta desfăcută și am luat-o la pas spre camionetă. M-am încuiat în interior și am început să cercetez plicurile cu febrilitate.
