— De ce?
Exista o singură explicație posibilă:
VP - 89
— Mai era cineva care îl voia mort pe Harris Mickler. Oricine ar fi fost, probabil ne-a văzut plecând de la bar și ne-a urmărit până acasă. Când am intrat și am lăsat mașina pornită, i-am oferit o fereastră perfectă de oportunitate ca să-l omoare.
Era genul de crimă despre care aș putea să scriu. Genul pe care nu l-ar cumpăra nimeni pentru că era atât de… curată.
Vero mi-a smuls plicul Patriciei din mână. Îl strânsesem atât de tare, încât uitasem de el.
— Ești sigură că nu vorbește vinovăția din tine?
— Voi fi fiind eu vinovată de multe, Vero, dar nu am închis ușa garajului.
A scos un teanc de bani și l-a ridicat în față, închizând ochii în timp ce atingea marginile bancnotelor, inspirând adânc.
— Mai putem păstra banii?
Am întins mâna în spatele meu, am luat banda adezivă de pe masa de lucru și am aruncat-o în ea.
— Bine, gata, a zis ea, folosind plicul Patriciei ca scut, în caz că m-aș hotărî să
arunc și cu altceva. Hai să presupunem pentru o clipă că nu ai închis ușa garajului și a făcut-o altcineva. De ce a tras coarda? De ce nu a apăsat butonul din perete și s-a făcut nevăzut?
Am început să-mi rod o unghie, recapitulând în gând toate evenimentele nopții precedente. Era nevoie de ceva vreme pentru ca monoxidul de carbon să
umple garajul. Ceea ce înseamnă că ucigașul trebuie să fi închis ușa imediat ce am intrat eu în casă. Eu am stat jos, pe podeaua bucătăriei, cu spatele lipit de peretele dinspre garaj, și am vorbit cu Georgia. Am vorbit atât de mult, că am uitat complet că mașina avea motorul pornit.
După aceea m-am dus sus să mă spăl și să mă schimb. Dormitorul meu era chiar deasupra garajului.
— Nu, am clătinat eu din cap. Nu ar fi putut folosi butonul din perete, nici măcar o telecomandă. Motorul e prea gălăgios. L-aș fi auzit. Oricine a tras coarda asta a vrut să fie ceva silențios.
Am ridicat privirea spre mânerul roșu. Ceva nu se lega. Coarda de urgență
era oricum, numai silențioasă nu. O folosisem într-o iarnă, când fusese o pană
de curent și ușa garajului se blocase deschisă, iar zăpada intra înăuntru. Cum am tras coarda, ușa s-a lăsat la pământ cu un vuiet puternic, izbindu-se de beton cu un zgomot asurzitor, exact ca acum câteva minute, când am speriat-o pe doamna Haggerty. Steven a auzit zarva din dormitor și a venit în goană să vadă
ce s-a întâmplat. M-a dăscălit o săptămână despre cum aș fi putut să distrug cadrul ușii. Despre cum m-aș fi putut eu răni sau, mai rău, pe unul dintre copii.
VP - 90
Despre cum nu ar trebui să trag niciodată de coarda de urgență când ușa garajului e deschisă. Doar dacă…
— Ce-i cu privirea asta? Cunosc privirea asta, a zis Vero când m-a văzut luând scărița ruginită din colț. E aceeași privire pe care ai avut-o când ai îndesat plastilină în țeava de eșapament a Theresei.
— Deschide ușa, i-am zis în timp ce așezam scăunelul sub coarda de urgență.
E grea! Deschide-o tu!
— Nu pot. Eu mă sui pe scară.
Vero a mormăit câteva vorbe de dulce despre unde aș putea băga numita scară și a început să ridice ușa garajului cu ambele mâini. S-a cutremurat când un vânt rece de toamnă a intrat pe sub ușă și i-a răvășit părul. Înjurându-mă în barbă, a ridicat ușa garajului sus, deasupra capului, până ce a fost complet deschisă, până la tavan.
M-am urcat pe scară și am reconectat cureaua la scripete, așa cum îmi arătase Steven. Apoi am tras coarda.
Vero a țipat când ușa a pornit spre podea, pe șine, prinzând viteză în cădere.
A sărit și a prins coarda înainte ca ușa să ajungă la pământ.
— Ești nebună? a șuierat ea. Ultimul lucru care ne trebuie e să audă doamna Haggerty toată zarva asta și să-și bage nasul în treburile noastre. Vero a lăsat ușa la pământ cu o mișcare lentă. Aceasta a făcut un zgomot atât de slab, încât nu avea cum să fie auzit din casă.
— Au fost doi, am zis, coborând de pe scară.
Vero a strâmbat din nas către mine.
— E singurul fel în care cineva ar fi putut închide ușa garajului fără să facă
zgomot. O persoană a tras coarda. Altcineva a prins ușa și a controlat căderea.
— Stai să văd dacă am înțeles: vrei să spui că cineva, nu, doi cineva… l-au omorât pe Harris Mickler în timp ce tu vorbeai la telefon cu sora ta?
— Făcând ca totul să pară un accident, da.
— Sau înscenându-ți ție totul.
Vero a luat plicul și l-a vârât sub banda colanților ei – a colanților mei – ca și cum s-ar fi temut că mă voi răzgândi în ultima clipă și îi voi da înapoi. A țipat când i l-am smuls, dar la drept vorbind nu mai aveam ce face. Acceptasem deja plata. Indiferent de cine l-a închis pe Harris în garaj. Eu am fost cea care a acceptat plata pentru un asasinat la comandă. Iar dacă cineva va găsi cadavrul lui Harris, noi va trebui să dăm socoteală pentru povestea asta.
