— Așa e. M-am scărpinat pe gâtul încă ud de sudoare, fiindu-mi greu să o privesc în ochi: A trecut pe la mine să-și ia lucrurile și am reușit… Să distrugem VP - 66
fetele mele de masă, să împărțim puținele lucruri care mi-au rămas și să
îndesăm un mort în portbagajul ei… să ajungem la o înțelegere.
Ca și cum ar fi simțit că vorbeam despre ea, Vero a apărut în spatele meu.
— Mă mut la Finn și am grijă de copii pentru masă și casă, a spus ea, întinzându-se să-l ia pe Zach.
Și patruzeci de procente din sufletul meu.
Georgia s-a aplecat, ca și cum cineva i-ar fi luat o povară uriașă din spinare când l-a predat pe Zach în brațele lui Vero, care l-a dus spre mașină. Georgia și-a frecat umărul, făcând un semn cu capul spre canapeaua din spatele ei. Delia dormea ghemuită sub o pătură, cu părul ei blond și fin strălucind, ca un halo static și lipicios, în jurul coroanei argintii de bandă adezivă; sprâncenele ei castanii se încruntaseră în somn. Sonorul televizorului era scăzut, iar lumina difuză juca pe obrazul fin al Deliei. Eram bucuroasă că nu era trează ca să-l audă
pe crainic, care tocmai relata detaliile a trei omucideri oribile ce avuseseră loc la numai câțiva kilometri distanță. Am aruncat o privire la titluri: Bărbat suspectat de legături cu mafia achitat de toate acuzațiile.
Am arătat spre televizor:
— Îmi pare rău că ai ratat întâlnirea cu băieții de la OCN.
Georgia a oftat sfârșită privind la cei doi bărbați care coborau treptele tribunalului și dispăreau în banda neagră a ecranului.
— Vor mai fi destule nopți ca asta, a zis ea, clătinând din cap. Nimic nu ține cu tipii ăștia. Mafia rusă poate asasina jumătate din oraș, și tot găsește pe cineva de mituit. Nemernicul ăsta n-o să stea nicio zi în închisoare câtă vreme Zhirov o să fie în preajmă să-i plătească cauțiunea.
Nu mă uitasem la știri de câteva săptămâni bune, așa că nu aveam idee despre ce vorbea Georgia, dar am încuviințat din cap, mi-am pus rucsacul pe un umăr și am ridicat-o pe Delia pe celălalt.
— Mulțumesc că ai avut grijă de ei, am șoptit, simțind greutatea privirii Georgiei în timp ce mă îndreptam spre ușă. Ziua, adrenalina, mahmureala, toate mă ajunseseră din urmă, îngreunându-mi picioarele.
— Finn. Numele meu suna ca o comandă șoptită. M-am întors încet, îngrozită
că m-am trădat cumva: Am fost îngrijorată pentru tine, a spus Georgia. Mi-a dat pălăria Deliei și s-a scărpinat pe piept strâmbându-se, ca și cum ceva dinlăuntrul ei o făcea să se simtă inconfortabil. Și-a privit picioarele, apoi rucsacul, și a continuat fără să se uite la mine: Mă bucur că nu ești singură.
Am înghițit nodul dureros din gât, neștiind prea bine ce era mai rău: secretele pe care le ascundeam de sora mea sau cadavrul pe care-l ascundeam în portbagajul lui Vero. Georgia fusese mereu singură aici. Și, oricât de mult VP - 67
insista ea că era exact ceea ce-și dorește, uneori – în momente ca acestea – mă
întrebam cum suportă.
Am împăturit pălăria Deliei, am băgat-o în buzunar și am strâns trupul firav al fetei mele mai tare. Banda adezivă de pe capul ei s-a lipit de obrazul meu.
Pentru o clipă, am vrut să-i spun Georgiei totul. Despre ce s-a întâmplat în Panera. Despre ce s-a întâmplat în camioneta mea, apoi în garaj.
Georgia a luat telecomanda de pe masă.
— Georgia…? am început eu cu voce pierită, strângând-o pe Delia la piept.
Când sora mea m-a privit, mi-a fost greu să îi susțin privirea. Ochii mei au alunecat pe lângă ea, spre ecranul televizorului din spate. Nu mă puteam gândi decât la avertismentul Patriciei. Despre oamenii periculoși cu prieteni în poziții înalte. Despre cum copiii mei nu vor fi niciodată în siguranță dacă cineva ar afla ce am făcut. Dacă Georgia și prietenii ei din poliție nu puteau curăța străzile de toți acești oameni periculoși, poate că Patricia era îndreptățită să se teamă.
Poate că Vero avea dreptate, nu aveam de ales, trebuia să țin povestea asta pentru mine.
— Mulțumesc, am murmurat.
M-am întors și am luat-o spre ușă și până la mașina lui Vero am simțit cum mă ard în spate ochii ăia scăpărători de polițist.
— Unde mergem? a întrebat Vero cum am închis portiera. I-a căzut fața când a văzut în oglinda retrovizoare coroana de bandă adezivă de pe capul Deliei.
Copiii dormeau butuc pe bancheta din spate, la fel de neclintiți ca Harris Mickler, înghesuit în portbagaj, cu lopățica roz deasupra lui.
— Nu știu.
Nu am avut vreme să mă gândesc ce să facem cu cadavrul. Poate pentru că o parte din mine nu și-a imaginat niciodată că voi ajunge atât de departe. Am început să-mi rod unghiile. Mintea mea scotocea cu febrilitate prin toate documentările pe care le făcusem la viața mea despre cum poți să scapi de un cadavru. Dacă l-am arunca într-un râu, cu norocul meu, sigur ar fi purtat înapoi la mal. Iar un incendiu ar atrage prea mult atenția; ultimul lucru de care aveam nevoie era o anchetă pentru incendiere, asta pe lângă acuzația de crimă.
— Presupun că va trebui să găsim un loc să-l îngropăm.
— Vreo idee? Vero a rulat încet până am ieșit din complexul de apartamente în care locuia sora mea, atentă să folosească luminile de semnalizare când s-a angajat pe șosea.
M-a pufnit râsul. O parte din mine își dorea ca Steven să fi fost aici. Nu am fost niciodată capabilă să ascund lucruri. Nu am fost niciodată în stare să am secrete, așa cum avea el. Întotdeauna el a fost cel responsabil cu ascunderea VP - 68
cadourilor de Crăciun de copii și a ouălor de Paște în grădină. Și oarecum la vedere. Mai greu de reperat erau cele mai evidente, acoperite neglijent cu frunzele sau cu pernuțele de pe terasă, chiar sub nasul copiilor. În același fel reușise să-și ascundă aventura cu Theresa luni de zile. Nu a dus-o în excursii extravagante, nu a sifonat banii în conturi din cine știe ce paradisuri fiscale. A regulat-o pe doamna agent imobiliar în biroul ei de acasă, din josul străzii, în pauza lui de masă, și i-a acoperit parfumul cu propria lui colonie. A achitat la timp toate facturile casei, așa că nu am văzut niciodată cheltuielile și nici nu am încercat să acopăr golurile din poveste. Ca pasiunea pe care probabil o are acum pentru Bree, Steven și-a păstrat mereu secretele, ascunzându-și indiscrețiile de ochii lumii, în locuri unde nimeni…
— Ah! Am avut senzația că mi se taie răsuflarea. Simțeam cum ochii lui Vero îmi străpung fața. Și mi-a venit ideea cea mare: Mergem acasă la Steven, am zis.
— De ce naiba am merge la Steven?
— Pentru că avem nevoie de lopată. O lopată cu adevărat mare. Și, dacă
cineva avea uneltele necesare ca să îngropăm un secret atât de mare precum Harris Mickler, atunci acesta era fostul meu soț.
VP - 69
