Am râs, încet la început, apoi tot mai tare, cu un nod dureros în gât, doar ca să nu izbucnesc în plâns.
— Asta e… e… atât de tipic pentru Steven. M-am lăsat jos, pe podeaua din lemn aspru a bucătăriei. Știi ceva? Păstrează blestemata de tigaie. Trecuse și ea prin atâtea. Măcar atât merita. Mi-am îngropat fața în palme, revoltată de mirosul vodcii și al gurii lui Harris Mickler din răsuflarea mea: Ai dreptate.
Suntem amândoi nebuni, am bombănit, ștergându-mi o lacrimă.
Vero mă privea pieziș. Se ghemuise la o distanță sigură și își aranja cu grijă
lucrurile risipite pe jos la loc în cutie, ca și cum i-ar fi fost frică să facă mișcări bruște. S-a ridicat încet, cu cutia sub braț. Nu-mi păsa câte dintre lucruri erau ale mele. Ce mai conta? Oricum aveam să pierd totul.
— A fost o prostie să-mi închipui că aș putea face asta, am zis în timp ce ea se îndrepta tiptil spre ușa garajului. A deschis-o câțiva centimetri cu o mână, ținând în continuare cutia sub cealaltă.
Grozav. Ușa garajului se stricase iar. Încă un lucru pe care Steven știa să-l repare, iar eu, nu. Iar acum va trebui să plătesc un meseriaș să rezolve problema.
Am clătinat din cap, adăugând în gând încă o factură la teancul de afară, de pe trepte.
— Dacă Steven nu s-ar fi încăpățânat să fie atât de nemernic, nu m-aș fi gândit niciodată la așa ceva, am gândit eu cu voce tare. Nu m-aș fi dus niciodată
în barul ăla și nu l-aș fi adus pe ciudatul ăsta în casa mea. Dar cine mă poate condamna? Oricine în locul meu ar fi făcut la fel când sunt în joc cincizeci de mii de dolari.
Mâna lui Vero a înghețat. Ușa atârna deschisă, sprijinită în genunchiul ei.
— Ce-ai spus?
Mi-am înăbușit un râs întunecat, disperat. Deja mă credea nebună. Pe podeaua garajului meu era un tip mort și acum vorbeam singură:
— Am spus că ai dreptate. Fostul meu e un nemernic, îmi pare rău pentru ce ți-a făcut.
Ușa a căzut la loc, închizându-se, iar pocnetul s-a reverberat în pereții garajului. Am ridicat capul, mă așteptam ca Vero să fi plecat, dar ea era tot acolo, cu cutia la piept.
VP - 58
— Cât de rău? Ochii ei curioși cercetau cadavrul lui Harris. Coada ei a prins să
se legene când a arătat cu bărbia către el: Ai zis că a făcut niște chestii rele. Cât de rele?
— Foarte rele.
— Rele de cincizeci de mii de dolari?
Când m-am ridicat încet în picioare, Vero a strâns în palmă mânerul tigăii. Am traversat garajul spre camionetă și am pescuit mobilul lui Harris de sub scaun.
Îndreptându-l către ea, am deschis albumul de fotografii și i le-am arătat.
— Ce-s astea?
A lăsat cutia jos și, ținând strâns tigaia cu o mână, a luat telefonul de la mine cu cealaltă. Apoi i-am spus totul… despre întâlnirea cu agentul meu și conversația la care Patricia Mickler a tras cu urechea. Despre biletul pe care mi l-a lăsat Patricia și întâmplările la care am asistat la bar. Pe fața ei se oglindeau deopotrivă oroarea și dezgustul pe măsură ce trecea de la o poză la alta.
— Nu mi-am dorit niciodată să se întâmple asta, am explicat. L-am urmărit pentru că eram curioasă să aflu de ce îl voia nevastă-sa mort. Am vrut să-i spun acelei femei că s-a adresat cui nu trebuie, dar după aceea l-am văzut punând drogul în paharul ei și următorul lucru pe care-l știu e că…
— L-ai omorât.
Am tresărit.
— Nu intenționat.
Mi-a înapoiat telefonul lui Harris:
— Ce ai de gând să faci?
— Voiam să-i predau soră-mii, dar între timp… Am aruncat o privire la Harris, care zăcea pe jos. Luasem decizia să-l predau Georgiei cât încă respira. Înainte să știu că era mort: Dacă voi explica poliției că a fost un accident, nu poate fi așa de rău, nu? Nu e ca și cum l-am asasinat. Omorul prin imprudență înseamnă o condamnare mai mică.
— Nu știu, Finlay. Vero a pus tigaia jos. După incidentul Play-Doh, povestea asta arată destul de urât.
Avea dreptate. Reclamația depusă de Theresa împotriva mea apărea la cazier. Nu am intenționat să o rănesc în vreun fel – și nici să-i stric mașina –, dar poliția ar putea considera că mi-am folosit intenționat mașina ca să-l otrăvesc pe Harris. Mai ales după ce l-am urmărit, l-am drogat și l-am adus acasă.
Am pufnit, cu răsuflarea tremurată, gândindu-mă ce aș fi putut face:
— Delia și Zach sunt deja la Georgia. Dacă mă predau la poliție și mă
arestează, o ajuți cu copiii?
Vero a încuviințat din cap că da, cu colțurile buzelor ei pline căzute.
VP - 59
— Presupun că ar trebui să îi spun Patriciei că e…
Ne-am uitat amândouă la fața cenușie a lui Harris. Dacă declar totul la poliție, Patricia ar fi implicată pentru conspirație la crimă. Ar trebui să stea în închisoare cu mine. Cel mai mărunt lucru pe care-l puteam face acum era să o avertizez. Cu mâinile tremurânde, mi-am scos telefonul și am format numărul Patriciei.
