Vero a rumegat puțin ideea. A încuviințat admirativ, ca și cum ar fi prezentat-o în fața unui consiliu director din mintea ei.
— Tare chestia. Ar fi trebuit să ne gândim la asta înainte. Va trebui să o încercăm când îl omori pe Andrei.
— În niciun caz nu îl omorâm pe Andrei.
— Încearcă să-i spui asta Irinei Borovkov.
VP - 205
Capitolul 34
Atelierul lui Ramon era cufundat în întuneric, cu excepția unei raze de lumină
care venea de la una dintre ferestrele biroului. În drum spre casă de la mall, primisem un mesaj de la el în care mă anunța că mi-a reparat camioneta și puteam veni s-o ridic la ora opt. Dar când am oprit în fața atelierului, ușile garajului erau trase, iar panoul cu neon de la fereastră era stins. Ceasul de bord al mașinii împrumutate de Ramon îmi spunea că am ajuns la timp, numai că aici toate păreau a striga la mine „Pleacă, am închis!”
Pietricelele din asfaltul măcinat de vreme au scrâșnit sub tenișii mei când am coborât din mașină ca să cercetez împrejurimile. Mi-am găsit camioneta parcată
în spatele garajului, dar era încuiată, și mie nu-mi dăduse prin cap să iau setul de chei de rezervă. Am tras un șut în cauciuc. Se părea că bătusem tot drumul până aici degeaba.
Mi-am luat geanta, înjurând în barbă. Mobilul nu era în rucsac, probabil îl scosesem când am ajuns de la mall, în după-amiaza asta, ceea ce înseamnă că
era acasă cu Vero. Oftând adânc, am bătut în ușa atelierului. Poate că Ramon era pe undeva, înăuntru.
Ciocănitul s-a auzit slab, un sunet spart. L-am strigat pe Ramon. Cum nu a răspuns nimeni, am încercat ușa laterală, de lângă birou, care, spre surprinderea, era deschisă.
Am sunat la sonerie, țârâitul ei a răsunat strident între pereții îngălbeniți de fum și tavanul mucegăit. Un răcitor de apă gâlgâia în colțul întunecat al sălii de așteptare. Locul mirosea a transpirație, a scrumiere negolite și a hârtie râncedă
de la revistele sexy împrăștiate pe toate scaunele din plastic.
— Ramon? Ușa s-a izbit în spatele meu. Ramon? Sunt Finlay Donovan. Am venit să-mi iau…
Hârști.
Am înghețat de tot simțind o presiune puternică, rece și ascuțită, de la obiectul înfipt în pielea moale de sub maxilarul meu.
Geanta mi-a zburat la pământ cu o bubuitură. A fost singurul sunet din încăpere. Am ridicat mâinile, încet. Nu îndrăzneam să mă mișc. O cizmă grea a izbit geanta împingând-o mai încolo. Conținutul ei s-a împrăștiat prin fermoarul desfăcut, peruca mea blondă s-a lățit pe podea, mărunțișul s-a rostogolit, un tub de ruj roșu s-a rostogolit cu un zornăit.
VP - 206
Am furișat o privire către portofel, să văd unde a căzut, atentă să nu ridic bărbia. Cizma bărbatului era uriașă, cu tocuri late, metalice, și tălpi groase, striate. Hainele îi miroseau a țigări, iar respirația lui duhnea zdravăn a usturoi.
Am înghițit cu grijă sub lamă.
— Portofelul e pe podea. Cheile mașinii sunt în buzunar. Mașina e afară, în față. Ia-le și pleacă.
A hăhăit, cu voce răgușită, de fumător. Am țipat când m-a apucat de păr și m-a împins pe holul întunecat din fața lui.
Cu inima-n gât, m-am lăsat împinsă peste prag în garajul întunecat. M-a oprit scurt, lătrând niște cuvinte hodorogite, pe care nu le-am înțeles. O voce plăcută, calmă, a răspuns într-o limbă guturală care suna categoric a rusă. Bărbatul din spatele meu mi-a dat drumul la păr cu un mormăit.
— Ia loc, doamnă Donovan. Cuvintele cu iz imaterial veneau din partea cealaltă a încăperii. Engleza bărbatului era impregnată cu un accent subtil, iar nuanța metalică a tonului său mi-a dat un fior rece pe șira spinării. Am clipit des și ochii au început, încet, încet, să mi se adapteze la întuneric. Gulerul alb al cămășii bărbatului a devenit vizibil în lumina slabă a felinarului stradal filtrată
prin fereastra înaltă, îngustă. M-am apropiat, iar silueta lui a căpătat forma unui costum scump, scrobit.
Scaunul metalic rabatabil pe care l-a desfăcut în mijlocul garajului a scârțâit.
Cum nu m-am clintit, bărbatul din spatele meu m-a tras de păr spre scaun.
M-a trântit brutal jos, apăsându-mă cu niște mâini uriașe, cărnoase, pline de bătături.
— Știi cine sunt, doamnă Donovan, a rostit bărbatul în costum.
Nu era o întrebare.
M-am uitat peste umăr la căpcăunul cu cuțitul. Era limpede că el nu era la curent cu codul vestimentar. Un tricou negru strâmt și niște blugi închiși la culoare îi acopereau corpul musculos, masiv. Ochii mei au urcat mai sus, către capul bine ras, cu o pereche de sprâncene groase, expresive, și un nas care arăta ca și cum ar fi fost spart de câteva ori. Privit de aproape, Andrei Borovkov era exact la fel de înspăimântător pe cât mi-l imaginasem.
Tocurile lui au țăcănit lent pe podeaua garajului. Am simțit o chingă în jurul inimii când Feliks Zhirov a pășit în raza de lumină chioară. Avea un zâmbet senin. Anticipativ. N-am putut să fac altceva decât să clatin din cap.
— Nu, am mormăit. Nu cred.
Zâmbetul lui s-a lărgit, dezvelind un șir de dinți de un alb strălucitor. Părul negru, lucios, îi cădea într-un fel curios peste un ochi.
— Și cu toate astea, m-ai urmărit. De ce?
VP - 207
— Nu te-am…
A ridicat o mână și butonul de la cămașă a împrăștiat scântei în lumina slabă.
