I-a făcut semn lui Andrei și gorila l-a urmat spre ieșirea din spatele garajului.
Am răsuflat ușurată când ușa din spate s-a închis în spatele lor.
— Finlay! s-a auzit de afară vocea estompată a lui Nick. Apoi, ușile au sărit din balamale, una după alta, când a intrat în casă. S-a auzit sunând clopoțelul din birou. Am sărit în picioare, surprinsă că mă mai țineau.
VP - 209
— Aici, am reușit să îngăimez.
Cu pistolul în mână, s-a strecurat în garaj, scormonind din priviri fiecare cotlon. S-a repezit spre mine și s-a împiedicat de un prag. Privirea i-a căzut pe gâtul meu, apoi m-a cercetat rapid de sus până jos.
— Ești bine? Ce s-a întâmplat?
Am șters un strop de sânge lipicios de pe gât. La vederea acelei pete roșii, unsuroase de pe vârful degetului, m-a luat o ușoară amețeală.
— E doar o zgârietură, l-am asigurat. Sunt bine.
A venit mai aproape, vârându-și pistolul în toc. Am tresărit când mi-a ridicat bărbia, să-mi vadă gâtul. Mâna lui a zăbovit posesiv pe maxilarul meu, trupul lui era ceva mai aproape decât recomanda probabil protocolul profesional.
— Da’ tu ce cauți aici?
— M-a sunat Vero, dar nu am putut răspunde, eram într-o ședință. Mi-a lăsat un mesaj disperat. Tot ce mi-a zis a fost că ești la atelierul lui Ramon și că ți-ai uitat telefonul și ai nevoie de ajutor. Am venit cât de repede am putut.
Ramon trebuie s-o fi sunat pe Vero. Probabil i-a spus ca Feliks și Andrei mă
așteptau aici. Când a văzut că nu poate da de mine, și-a dat seama că telefonul meu e acasă. Și s-a îngrijorat suficient cât să-l sune pe Nick.
— Vrei să-mi spui și mie ce s-a întâmplat aici? m-a întrebat.
— Aveam întâlnire ca să-mi ridic mașina, dar Ramon nu era aici. Feliks Zhirov cu o gorilă de-a lui mă așteptau înăuntru.
Mâna lui Nick a înghețat pe maxilarul meu. M-a cercetat din nou, din cap până-n picioare, cu ochi îngrijorați.
— Sunt bine, am insistat. Au fugit pe ușa din spate când au auzit sirena. Ochii lui au zburat în spatele garajului, ca și cum ar fi fost gata s-o ia la goană după ei.
Nu te osteni, i-am zis. Au dispărut de mult. Nu am văzut mașina lui Feliks când am parcat. Probabil a lăsat-o un bloc mai sus. Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca Nick să se ducă acum după ei.
Nick a tras scaunul rabatabil mai aproape, l-a ținut fix și eu m-am prăbușit în el. Fluxul de adrenalină scădea și oboseala începea să-și spună cuvântul.
— Povestește-mi tot, a zis el.
— Feliks știe că l-am urmărit zilele trecute. A luat numărul mașinii și așa a ajuns aici. Mecanicul meu e vărul lui Vero. Probabil a sunat-o și a anunțat-o că
am probleme. Am pus coatele pe genunchi, frecându-mi tâmplele încordate. Nu numai că eu eram acum pe radarul lui Feliks, dar Nick era în aceeași situație.
A pus mâinile în șolduri și a privit în podea.
— Îmi pare rău că nu am primit mesajul lui Vero mai devreme.
— Nu e vina ta, am zis oftând ușor.
VP - 210
— Cea zis Feliks?
— Voia să știe de ce îl urmăream. I-am spus că o urmăream pe Theresa. Dar te-a recunoscut pe tine.
— Drace. Nick a început să se învârtă prin garaj cu pași mari, frecându-și obrazul. Și cum ai explicat asta?
— I-am spus că avem… o relație. Și că prezența ta în mașina mea nu avea nimic de-a face cu el. Dar nu sunt sigură că m-a crezut.
Nick s-a oprit, cu un zâmbet ghiduș în colțul gurii, amuzat.
— Dacă vrei să încerci să-l convingi, ți-aș putea da câteva idei.
M-am încruntat, m-am ridicat de pe scaun, m-am întors cu spatele la el și m-am îndreptat târându-mă spre birou să-mi recuperez geanta. Nu voiam decât să
mă asigur că Vero era bine, să-mi văd copiii dormind și să-i sărut de noapte bună.
— Stai, Finn. Nick a înjurat încet în barbă și m-a prins de cot. Scuză-mă. Nu voiam decât să înveselesc puțin atmosfera. Știu că ai avut o seară grea. Și mă
simt groaznic că Feliks s-a înfipt în tine pentru că ne-a văzut împreună. A clătinat din cap, trecându-și mâinile prin buclele întunecate, lăsându-le apoi, grele, pe lângă șolduri. Ar fi trebuit să iau mașina mea. Și n-ar fi trebuit să te iau și pe tine. Georgia o să mă strângă de gât când o să afle…
— N-o să afle, am zis, ignorând sentimentul de vinovăție care îmi ardea măruntaiele. Eu nu-i spun dacă nici tu nu-i spui.
A încuviințat ca și cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă.
— Du-te și ia-ți lucrurile. Te duc acasă.
