— Ăsta e avocatul? s-a încruntat Steven, ochii lui albaștri măsurându-l dezgustați pe Nick.
— Nu, a sărit Delia. E polițist, ca mătușa Georgia.
L-am tras pe Steven deoparte și am șoptit:
— O știi pe Delia. Nu știe ce vorbește.
— De ce tot spui asta? a pufnit Delia.
— Nu uita să-l hrănești pe Christopher, am strigat la ea.
— Christopher? a întrebat Nick, aplecându-se suficient de mult încât să-i simt căldura respirației în ureche, în timp ce Steven se holba la el.
— Peștișorul ei auriu.
Delia tropăia pe hol și-l trăgea pe taică-său de mânecă.
— Mergem să-l luăm pe Sam azi?
Steven s-a încruntat:
— Cine-i Sam?
— Cățelul de la adăpost. S-a uitat în sus către el, cu o privire rugătoare.
Aaron mi-a zis că pot să-l adopt. Dar mama zice că, dacă Christopher locuiește aici, Sam trebuie să locuiască în casa Theresei.
Steven a scrâșnit din dinți.
— Așa zice mama?
VP - 215
— Ar trebui să mergem, am spus, surprinsă când mâna lui Nick a găsit talia mea în drum spre ușă. S-a strâmbat, a făcut un gest ostentativ ținându-mi ușa deschisă în timp ce eu le făceam bezele copiilor și le spuneam că ne vedem luni.
L-am văzut pe Steven urmărindu-ne pe fereastră în timp ce Nick îmi deschidea portiera pasagerului. S-a urcat și el și a pornit mașina.
— Așa deci, a zis, acum povestește-mi despre avocatul ăla.
•
Am petrecut cea mai mare parte a drumului fentând întrebările lui Nick despre viața mea amoroasă. Tot ce i-am spus era adevărat. Nu mă întâlneam cu un avocat. Nu tehnic. Tehnic vorbind, nu mă întâlneam cu Julian sau cu Nick.
Dar cunoscându-l pe Nick, ar fi în stare să investigheze el însuși afirmațiile mele.
Și am sperat că ancheta nu-l va duce înapoi la The Lush.
Când am tras în sfârșit în parcare, am respirat ușurată. Nick mi-a agățat de gât ecusonul de vizitator, apoi și-a pus și el unul.
— Ce te aștepți să afli? l-am întrebat când traversam holul luminos cu două
niveluri al laboratorului regional de criminalistică.
Nick a luat-o spre niște scări întortocheate, dând din cap când se întâlnea cu laboranți, salutându-i pe nume pe fiecare. A așteptat până ce am fost singuri ca să-mi răspundă:
— Când i-am urmărit pe Feliks și pe Theresa, au vizitat patru proprietăți diferite, dar nu au pus piciorul pe niciuna. Nu au oprit niciodată mașina. Și totuși, în ziua aceea, sub portbagajul mașinii lui Feliks era iarbă cu noroi. Ceea ce însemna că au fost recent undeva, în câmp. Nick a grăbit pasul urcând treptele și expresia lui a devenit tot mai concentrată: Bănuiala mea este că a găsit deja un teren sau măcar unul de care este cât se poate de interesat. Dacă
aș putea afla unde și cum e, probabil mi-aș putea da seama ce plănuiește să
facă cu el. Sau măcar pot făcu un pas înaintea lui când îl cumpără.
— De ce?
— Feliks nu-și înregistrează niciodată proprietățile pe numele lui. Folosește companii fantomă și oameni de paie, ceea ce îngreunează cercetarea afacerilor lui. Dacă aș reuși să aflu numele pe care-l folosește la cumpărarea acestui teren, aș putea utiliza informația ca să dau de urma altora.
— Și ce să faci?
— Să le percheziționez. Să văd ce mizerii pot scoate la iveală.
— Și ce are asta de-a face cu Theresa și Harris Mickler?
— Poate nimic. Dar mi-ar plăcea să găsesc un motiv să-l aduc pe Feliks la secție, să-l bag într-o cameră de interogatoriu și să aflu.
VP - 216
Picioarele lungi ale lui Nick urcau treptele două câte două, grăbind ritmul pe măsură ce ne apropiam de capăt.
— Și tipul de la laborator își poate da seama de toate astea după o bucată de noroi? l-am întrebat, luptându-mă să țin pasul cu el.
