Vero a ridicat ochii când a auzit de laborator.
— Du-te, a zis ea. Stau eu cu copiii.
— Dar trebuie să înveți pentru examene.
— Oricum trebuie să apară Steven să-i ia și se face liniște.
— Dar…
— Chiar nu ar trebui să ratezi o vizită la laborator, a insistat pe un ton ferm.
S-ar putea să înveți ceva interesant. Știi tu, pentru cartea ta. A accentuat puțin ultima parte a propoziției.
— Bine, am acceptat, rostind la fel de apăsat toate cuvintele. Sunt sigură că
ai să fii în siguranță aici, mai ales că Nick l-a pus pe ofițerul Roddy să
supravegheze casa.
Vero a scos un oh pierit.
VP - 213
— Ce drăguț din partea lui. A aruncat o privire spre fereastră, foindu-se în scaun să vadă mașina lui Roddy. Du-te și te pregătește, îi țin eu de urât detectivului Anthony. M-a împins pe scări, ignorându-mi protestele. Așadar, povestește-mi despre ofițerul Roddy. E singur? am auzit-o întrebând în timp ce închideam ușa dormitorului.
Minunat. Absolut minunat. Cunoscându-l pe Nick, probabil că lăsase un ofițer de pază și în fața casei Theresei. Dar Vero avea dreptate, puteam afla mai multe despre stadiul cercetărilor stând în mașina lui decât urmărind mișcările de trupe de la fereastră.
Am făcut un duș rapid, mi-am șters părul cu un prosop, m-am mâzgălit cu puțin rimel și ceva gloss și am rămas înfășurată în prosop în fața dulapului.
Garderoba mea consta în principal din colanți și tricouri, așa că am descoperit cu surprindere singura mea pereche de pantaloni negri spălați și călcați, atârnând pe umeraș alături de o cămașă albă cu nasturi, pe care probabil Vero mi-o spălase și o călcase. Le-am tras pe mine, cât pe ce să dau cu fundu’ de pământ în graba de a-mi pune în picioare niște pantofi cu tocuri joase. Dacă tot mergeam la un laborator de criminalistică, atunci mai bine să arăt ca și cum am stat pe locul din față al unei mașini de poliție, decât pe bancheta din spate.
Am coborât treptele în timp ce îmi înfigeam în găurile din urechi cerceii cu diamante false pe care Steven mi-i cumpărase la prima noastră aniversare. Nu-i mai purtasem de la divorț și am constatat cu surprindere că găurile din urechi nu s-au închis de tot.
Când am intrat țăcănind din tocuri în bucătărie, Nick și Vero au ridicat privirile. Vero părea nedumerită:
— Scuze, te cunosc de undeva? Pentru că aveam impresia că lucrez pentru un vampir în colanți.
Ignorând-o, m-am întors către Nick:
— Gata?
S-a ridicat de pe scaun cu un zâmbet șmecheresc, cu ochii lipiți de decolteul meu adânc în V.
— E un eufemism?
M-am înroșit brusc, așa că m-am întors rapid spre ușă.
Vero s-a întors la cursul ei.
— Să o aduci înainte de căderea serii, domnule detectiv. Finlay are o carte de terminat.
— Ne întoarcem în câteva ceasuri, i-am aruncat peste umăr.
Rucsacurile copiilor erau pregătite și așteptau în hol. Vederea lor m-a întristat puțin. Știam că nu mă voi putea obișnui niciodată cu asta. Nick aștepta, VP - 214
iar eu mi-am compus un zâmbet de complezență și i-am sărutat de la revedere.
Părul ciufulit de culoarea piersicii al Deliei era din nou moale sub buzele mele.
Obrăjorii dolofani ai lui Zach miroseau a cereale și a lapte cald.
— Să fiți cuminți la tata și ne vedem luni dimineață, da?
Mi-am șters ochii. Când am deschis ușa, Steven era acolo, în fața mea, cu mâna întinsă spre clanță. Am aruncat o privire îngrijorată prin parbrizul mașinii lui, recunoscătoare că Theresa și Amy nu erau cu el.
Steven a încleștat maxilarul când s-a uitat peste umărul meu și l-a văzut pe Nick. Nick m-a ocolit și a întins mâna. Steven i-a strâns-o cu reținere.
— Cine-i ăsta? m-a întrebat.
— El e Nick, a răspuns Delia din living, târând după ea de păr o Barbie dezbrăcată. E prieten cu mătușa Georgia.
— Serios? Steven zâmbea amar pe sub șapca de baschetbal. Pumnii lui strânși se profilau prin buzunarele hanoracului.
— El și cu mama ies împreună la întâlnire.
Am făcut ochii mari, realizând cum trebuie să fi sunat asta pentru el. Nu-mi aminteam de când Steven nu mă mai văzuse machiată. Sau în altceva decât în pijamale. Am arătat spre Nick.
— Noi nu… adică… el nu e…
