— Inițial nu eram sigur. Părea un glonț irosit, dar telefonul pe care l-am primit azi-dimineață a sunat foarte promițător. Nick a împins o ușă și mi-a ținut-o deschisă. Ne-am îndreptat spre laboratorul situat la capătul holului. Acolo, a bătut în fereastra din sticlă. Un tehnician în halat alb ne-a făcut semn să intrăm.
— Salut, a zis el, întâmpinându-ne de la jumătatea încăperii și întinzându-mi mâna. Finlay Donovan, uau! Strângerea lui de mână, ușor umedă, era entuziastă
și chiar mai mult de atât.
— Scuză-mă, am spus, aruncând o privire nedumerită spre Nick, apoi înapoi la tehnician. Era tânăr și destul de drăguț pentru un tocilar ciudat. Și-a împins ochelarii pe nas. Dar chiar și așa, când i-am putut vedea mai clar ochii prin ei, tot n-am reușit să-mi dau seama de unde ne cunoșteam. Și… tu ești?
— A, da, corect. A clătinat din cap, plesnindu-se zdravăn cu palma peste frunte. Scuze. Eu sunt Peter. Nu ne-am cunoscut. Dar Georgia mi-a spus totul despre tine. Și sunt mare fan al tău. Și-a șters palmele de halat, și vârfurile urechilor i s-au înroșit. A aruncat o privire spre Nick și s-a aplecat la urechea mea, șoptindu-mi: Ți-am citit cărțile.
— Așa, deci! Tu trebuie să fii ăla! Am izbucnit în râs când lui Peter i-a căzut fața. Glumesc, am spus. Am scăzut vocea până la a deveni o șoaptă conspirativă: Sunteți cel puțin doi. Colțurile gurii lui Peter s-au ridicat într-un zâmbet nesigur.
Serios, Peter. Am glumit!
El a izbucnit într-un râs nervos.
— Nick mi-a spus că s-ar putea să vii. Ai vrea să-mi dai un autograf?
— Sigur, am zis îmbujorându-mă. În afara familiei, nimeni nu-mi mai ceruse un autograf. De ce nu?
Nick a ridicat reticent din umeri, îmi dădeam seama că era nerăbdător să afle informațiile după care venise, și răbdarea îi era pusă la încercare. Peter a scos din buzunar o carte cu colțurile îndoite și o cariocă. Nick s-a încruntat la pectoralii umflați ai modelului de pe copertă și a oftat iritat în timp ce eu mâzgăleam o semnătură grăbită pe carte. Peter mi-a studiat atent fața când i-am înapoiat cartea.
— Nu semeni deloc cu poza, a zis, arătând cu degetul spre pagina cu biografia mea. Știi la ce mă refer, poza de pe spatele cărții… Acolo ești blondă. Și ai niște ochelari mari, negri, nici nu ți se zărește fața. A ridicat fotografia, comparând-o cu originalul. Mă mânca țeasta, așa că mi-am dat părul după
VP - 217
ureche. Dacă nu aș fi știut că vii, sigur nu te-aș fi recunoscut. Am evitat să mă uit la Nick, care s-a uitat la poză peste umărul lui Peter, apoi și-a privit ceasul.
Probabil că te-ai deghizat ca să nu fii recunoscută în public și asaltată de fani, nu?
— Corect, am zis eu cu un râs nervos.
Sau ca să nu fiu recunoscută când răpesc violatori agresivi din baruri, când intru prin efracție în birouri imobiliare, sau când închei înțelegeri la o prăjitură, în Panera, cu femei să le omor soții. Și, în toată vâltoarea asta, nu m-am oprit nicio clipă să mă gândesc că mutra mea din poză – care apărea pe fiecare exemplar din cărțile mele – era acum o dovadă incriminatoare împotriva mea.
Sau că Nick o putea folosi împotriva mea pentru a mă plasa la The Lush.
— Georgia a zis că scoți o carte peste puțină vreme. Abia aștept să o citesc.
Dacă ai vreodată întrebări despre analiza criminalistică, sunt omul tău. Mereu mi-am dorit să…
— Peter! s-a răstit Nick. Peter s-a întors de parcă abia atunci și-ar fi amintit de prezența lui Nick. Ai ceva pentru mine?
— A, da! N-o să-ți vină să crezi! Mi-am ascuns ușurarea când Peter a vârât cartea mea la loc în buzunar și ne-a poftit spre o masă din laborator. Lângă
microscop era o probă de iarbă cu noroi, montată într-o sticlă Petri. Și-a împins ochelarii pe nas, cu ochii negri strălucind de entuziasm. Așadar, a început el să
explice, ceea ce mi-ai cerut tu să fac este o ispravă monumentală. În cel mai bun caz aș fi fost capabil să reduc proveniența mostrei la o anumită regiune – poate câteva ținuturi sau chiar state – dar niciodată nu m-am gândit că voi putea identifica o anumită proprietate. Totuși, a spus el, făcând o pauză teatrală, în cazul tău iarba pe care ai găsit-o este destul de rară.
Nick s-a aplecat.
— Cât de rară?
— Păi… Peter și-a dat ochii peste cap, ca și cum ar fi calculat în minte, așa cum făcea și Vero adeseori. Foarte rară. E o varietate comună de păiuș, dar această varietate e nouă și nu a fost folosită la scară largă de această parte a Atlanticului. Mostra pe care ai adus-o include un fragment de pământ de suprafață, iar combinația de fertilizatori industriali și pesticide pe care am găsit-o sugerează că iarba a beneficiat de o îngrijire profesională. Așa că am scos o listă a distribuitorilor de semințe și am folosit-o ca să dau de urma companiilor din regiune care au făcut achiziții recente. În Virginia există trei posibile potriviri. Dar numai una îndeplinește toate criteriile pe care mi le-ai dat: la vest de aeroport și la est de interstatala 81.
Peter i-a dat lui Nick niște hârtii.
VP - 218
Pe măsură ce citea raportul, chipul lui Nick se întuneca, iar ținuta lui devenea tot mai rigidă. S-a încruntat, era neobișnuit de tăcut, apoi l-a împăturit și l-a vârât în buzunarul de la piept al hainei.
— Stai puțin, am intervenit, curioasă să aflu de ce Peter era așa de entuziasmat. Ce zice?
Nick m-a prins de după umeri și m-a întors cu o mână fermă către ușă.
— Mulțumesc, Peter. Trebuie să plecăm.
Zâmbetul lui Peter s-a stins.
— Stai așa, de ce vreți să plecați! mai sunt și altele.
— Te sun eu mai târziu, i-a aruncat Nick peste umăr.
— La revedere, Finlay, a strigat Peter după mine. A fost o plăcere să te cunosc!
N-am apucat să-i răspund, căci palma lui Nick de pe talia mea exercita o presiune fermă, împingându-mă în jos pe scări.
— Unde mergem? M-am prins de balustradă ca să nu alunec pe tocuri.
— Te duc acasă. Trebuie să verific ceva.
