Vreau. Vreau să încerc. Te rog să mă crezi!
Acţionând sub influenţa primului impuls, a întins mâna şi a apucat mâna mică şi rece a fetei. Imediat, degetele ei, degete puternice, au apucat mâna lui. El era şocat
de forţa interioară a sufletului ei. Ea s-a întors spre el zâmbind. Pielea ei avea o tentă
de măsliniu-închis, dar trăsăturile îi erau atât de radiante, încât nu le putea desluşi conturul. Ştia că este o femeie frumoasă, cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Am destulă iubire cât pentru amândoi a spus ea.
Sidney Krell, cu înţelepciunea lui sinistră de păianjen bătrân, fusese cu adevărat profet când afirmase că odată ce angajezi un avocat ca Jules Cliffe, poliţia nu va avea de ales şi va da înapoi. „Poliţaii ăia de doi bani", aşa îi numea Cliffe cu dispreţ. „Sunt precum şobolanii ăia râioşi pe care-i vezi bântuind pe-aici în toiul nopţii... ca nişte oposumi. Sunt proşti de dau în gropi şi aproape chiori şi se iau după miros şi după nu ştiu ce radar depăşit care în cea mai mare parte a timpului nu funcţionează. Dar şi-au ascuţit dinţii şi s-au pricopsit cu turbare şi nu ai vrea ca nenorociţii ăştia hidoşi să
muşte din tine. O să scap eu de ei, ai încredere în mine." La fel ca Sid Krell, prietenul lui, Jules Cliffe, vorbea arogant şi fără ocolişuri, ca de la bărbat la bărbat şi cu o apetenţă pentru limbajul de argou care-i trăda vârsta la fel de mult ca părul alb, aranjat până la ultimul fir, şi atitudinea plină de demnitate, dar în acelaşi timp glumeaţă. îi amintea lui
Matt de un politician mai în vârstă dintr-o administraţie de demult - probabil de Eisenhower. Avea vreo şaizeci şi ceva de ani şi era chipeş, uşor ridat, cu tenul îngrijit de parcă l-ar fi modelat cu degetele înainte de a-l invita pe Matt în biroul lui.
A pus mâna pe telefon şi a urlat la autorităţile din Weymouth. îi cunoştea pe toţi, iar toţi ştiau cu cine au de-a face. Matt asculta cu uimire cum acest patrician al avocaţilor din Boston vorbeşte cu mai marele peste detectivi, cu căpitanul poliţiei locale şi cu un asistent de procuror care îi era prieten, cerând informaţii despre detectivii care percheziţionaseră casa şi biroul clientului său, Mathias McBride; îl sunase până şi pe judecătorul care semnase mandatul de percheziţie, adresân-du-i-se cu „Hank" şi făcându-i observaţie.
Ceruse să-i fie trimisă o copie a acelor pasaje din jurnalul Duanei Zwolle care ar fi făcut chipurile referire la clientul său. Ceruse să fie ţinut la curent cu orice „progres, dacă poate fi vorba despre aşa ceva" al anchetei poliţiei în ceea ce priveşte dispariţia ei.
Matt era unicul spectator şi admirator al lui Jules Cliffe. Cum trebuie să ne mai dăm în spectacol unii în faţa celorlalţi ca să nu uităm că existăm! Dar ce vedea el acum era o reprezentaţie a naibii de bună.
Matt a observat că, deşi vorbea la telefon, Cliffe gesticula cu degetele mâinii drepte ca şi cum ar fi fost în sala de judecată. Degetele îi erau subţiri şi îngrijite, iar unghiile arătau de parcă şi le făcuse la salon. Spre deosebire de Sid Krell, ale cărui costume scumpe făcute la comandă erau fără excepţie şifonate şi stăteau pe el ca pe gard, Cliffe era impecabil şi costumul reiat gri-deschis îi venea ca turnat. Se răsucise pe scaunul rotativ de
la birou, astfel că Matt îl vedea dintr-o parte, un profil ca de pe o monedă de aur.
Răbufnind de indignare, Cliffe a trântit telefonul. Ce se hotărâse? Ceva crucial?
Lui Matt aproape că-i făcea plăcere această senzaţie, ca sub efectul unei anestezii, de a lăsa hăţurile în seama altuia, mai capabil şi mai viclean.
Cu un gest dramatic, Cliffe s-a întors iar în scaun şi 1-a privit pe Matt în ochi, întrebându-1 pe şleau dacă „fusese încurcat" cu fata dispărută. Matt, care tocmai îi explicase că abia dacă o cunoscuse pe Duana Zwolle şi abia dacă vorbise de două-trei ori cu ea, s-a simţit jignit.
- Nu, domnule Cliffe, nu.
- Fiule, te cred, a protestat Cliffe, arătându-i dinţii albi într-un zâmbet larg, dar privindu-1 cu ochi albaştri, reci ca gheaţa. Dar fa-mi plăcerea şi mai povesteşte-mi o dată. Şi te rog să-mi spui „Jules".
Oamenii ştiu mai multe decât cred că ştiu. Aceasta era o observaţie care începea să îi placă din ce în ce mai mult lui Matt.
De fiecare dată când îşi amintea cum o cunoscuse pe Duana Zwolle - o întâlnire scurtă şi fragmentată -, îşi aducea aminte ceva în plus. (Sau poate că inventa? îşi imagina?) Ca o victimă traumatizată care retrăieşte scena de coşmar. Vrei să te eliberezi din strânsoarea coşmarului si totuşi eşti atras de el: fascinat. Matt 1-a văzut pe Jules Cliffe că-i aruncă o privire plină de interes. Ca de la bărbat la bărbat.
- Chiar era o ciudată, ai? Ce păcat că eu nu am cunoscut-o.
Pusese un uşor accent pe cuvântul eu. Ca şi cum ar fi vrut să sugereze că el, Jules Cliffe, ar fi ştiut cel mai bine cum să se poarte cu misterioasa Duana Zwolle.
Matt îi dăduse arogantului avocat o copie a raportului pe care îl scrisese la calculator pentru Phelan şi Ricci. (Poliţiştii nu avuseseră niciun comentariu pe tema asta. Şi nici nu-i mulţumiseră.) Formularea concisă a raportului părea inadecvată, poate chiar suspectă. Undeva, pe la sfârşitul lui iunie/începutul lui iulie 1997, am vizitat o mică galerie de artă din Weymouth, pe Main Street. Absolut din întâmplare, am văzut o expoziţie de colaje de figuri sculptate (cred că aceasta este denumirea) a unei artiste locale de-al cărei nume nu mai auzisem. In timp ce eram acolo, managerul galeriei mi-a prezentat-o pe artista însăşi, Duana Zwolle, care se întâmpla să fie prezentă în galerie. Este posibil să fi discutat câteva minute. Probabil că i-am spus că îmi plac colajele ei. Nu cred că avea idee că sunt fotograf, nu a adus vorba despre asta. Nu am stat de vorbă prea mult. Erau toate acestea adevărate? De fapt, Matt se dusese la Galeria Tomato Factory pe 17 iunie (verificase data exactă), cu intenţia certă de a vedea Grădina plăcerilor lumeşti şi nelumeşti a unei tinere artiste, Duana Zwolle; nu fusese ceva întâmplător.
(în ziarul local, un articol scurt şi la obiect clasificase opera lui Zwolle drept
„obscură" şi „în mod voit greu-accesibilă", dar „dramatică". Matt voise să vadă
exponatele cu ochii lui.) Dar adevărul este că se dusese la expoziţie pentru că o întâlnise pe exotica artistă cu câteva săptămâni înainte, la Krell &c Asociaţii. Cel puţin aşa credea, că pe tânăra artistă o întâlnise; Krell nu-i spusese care este numele ei.
Iată cum a fost întâlnirea întâmplătoare: pe la ora şapte seara, într-una din zilele săptămânii, după ce restul angajaţilor plecaseră deja acasă, Matt se pregătea să
plece de la birou, când a dat peste Krell, aflat în compania unei străine, o fată cu părul închis la culoare, pe care o poftea
să intre în biroul lui în timp ce el, Matt, tocmai trecea pe coridor. Pe faţa încruntată a angajatorului său, Matt a observat o expresie de furie înăbuşită. La naiba! Să fie văzut în compania acestei fete, când avusese toate motivele să creadă
că nu mai era nimeni altcineva în clădire. Jovial, Krell i-a spus fetei „Acesta este Matt McBride, «asociatul» numărul unu", cu afecţiune, şi în acelaşi timp cu superioritate.
Fata i-a aruncat lui Matt o privire zâmbitoare, fără a spune nimic. Pentru o clipă, ochii li s-au întâlnit, confirmând o alianţă mută împotriva bătrânului; a fost pur instinctual, o reminiscenţă din adolescenţă; tendinţa de răzvrătire, încărcată sexual, specifică
adolescenţilor. Noi suntem tineri, el e un boşorog: e un nebun! A fost nepoliticos din partea lui Krell să nu-i prezinte fata, dar ăsta era stilul lui. Matt a observat că e frumoasă, chiar si asa, miti-tică şi timidă: cu ochi negri migdalaţi, cu trăsături delicate şi serioase şi păr lung şi răvăşit ca o coamă; purta o pereche de blugi decoloraţi, sandale, un top verde din muselină indiană; degetele îi erau pătate de vopsea, iar unghiile îi erau de mărimi diferite; nu avea mai mult de un metru si şaizeci de"
centimetri şi patruzeci şi cinci de kilograme. Matt a presupus că era unul dintre prietenii-artişti ai lui Sid Krell, majoritatea femei, cărora Krell avea grijă să le fie
„mentor" pentru propriile interese. Matt s-ar fi oprit să dea mâna cu fata, dar Krell i-a dat de înţeles că nu era cazul. „Ei, Mattie, lucrezi până târziu? Bun băiat."
Matt le-a zâmbit apoi angajatorului şi misterioasei fete fără nume şi a ieşit din clădire cu un fluturat de mână.
Fusese iritat de grosolănia bătrânului. Fusese intrigat de fata fără nume.
Acum, pe când se afla în biroul lui Jules Cliffe, se simţea obligat să amintească de această primă întâlnire. Dacă asta putea fi numită întâlnire.
- Din câte am înţeles, Sid îi oferise acestei femei un comi sion pentru a crea un mural pentru unul dintre holurile clădirii.
Ştii şi tu, lui Sid îi place să-i sprijine pe artiştii locali...
Cliffe a izbucnit în râs, de parcă Matt ar fi spus ceva de o mare încărcătură
spirituală.
