Nu pot. Ar fi putut să fie ceva între noi, dar nu se poate să fie. Nu eu sunt alesul. Nu acum. Lasă-mă în pace!'Cu toate astea, Matt era prea politicos pentru a se preface că nu o văzuse şi nu o auzise. Privirile li s-au întâlnit, nu putea să scape. Ea vorbea la repezeală, aproape în şoaptă, spunând ceva despre cum avea nevoie de ajutor ca să ajungă acasă, în Lismore - trebuia să se întoarcă în decurs de o oră şi nu avea niciun mijloc de transport - bicicleta ei se stricase. Bicicleta ei! Ei bine, Matt a trebuit s-o creadă pe cuvânt. Presupunea că e ceva adevărat la mijloc. Numai că de ce eu?
De ce m-a întrebat tocmai pe mine? Ţinea deja în mână cheile maşinii, iar maşina era parcată la nici zece metri.
Aşa că a spus că bineînţeles, da, o va duce acasă. Nici prin gând nu i-a trecut ce greşeală avea să facă. Şi cum ar fi putut să ghicească? Că această femeie singură şi ciudată îl iubeşte, îl doreşte pe eti
(Şi oare îi văzuse careva? Un martor suspicios cu ochi ageri, care apoi a vorbit poliţiei despre asta? Duana Zwolle s-a urcat în maşina lui Matt McBride, doar ei doi, în după-amiaza zilei de 25 octombrie 1997? S-au întâlnit pe Main Street, unde oricine ar fi putut să-i vadă din întâmplare, un bărbat căsătorit şi o femeie „genul artistă"
nemăritată, părând deja suficient de apropiaţi cât să nu mai fie nevoie să apeleze la vreo formalitate socială cum ar fi să se salute sau să-şi dea mâna?
Odată urcaţi în maşină, un model nou şi elegant de Acura cu scaune de raliu, cu bordul din lemn de tec şi tapiţerie de pluş bej, odată rămaşi singuri într-un spaţiu atât de intim, Matt fusese tot mai agitat. începuse să vorbească, ba chiar prea mult.
Pentru că acesta era noul stil al lui Matt McBride: să-si ascundă tăcerea în spatele cuvintelor. Cu cât turuiau, râdeau şi se tachinau mai mult unul pe celălalt, de parcă
ar fi fost doi îndrăgostiţi, fiecare încercând să îşi etaleze măiestria, cu atât mai mult îşi putea ascunde şi păzi liniştea. Şi devenise unul dintre cei mai de succes oameni de vânzări de la Krell & Asociaţii tocmai pentru că ştia să vorbească, ştia să vorbească şi ştia să farmece. Şi la fel era şi în prezenţa acestei tinere ciudate şi tulburătoare, acestei fete pe care nu voia să o recunoască
a fi creatoarea colajului Grădina plăcerilor lumeşti şi nelumeşti la care se gândea întruna de luni de zile, dar rezistase tentaţiei de a reveni la galerie ca să o vadă.
Pentru că Duana Zwolle era talentată, era dăruită. Nighthawk descoperise în ea pe cineva ca el. Iată de ce, în timp ce conducea spre Lismore în acea după-amiază de octombrie, vorbea agitat şi poate că nu dădea atenţie prea mare la ce spune, ferindu-se de tensiunea resimţită dinspre Duana Zwolle, de acea poftă sinceră, crudă, fără
cuvinte din privirea ei, care părea să spună Suntem la fel, suntem predestinaţi, tu si cu mine. Ştii asta. Duana Zwolle era mai mult tăcută, în mod cert era încordată, timidă; stingheră, parcă nu-şi găsea locul. Spre deosebire de femeile stăpâne pe ele, sociabile şi guralive din Weymouth şi de colegele lui de la Krell & Asociaţii, la fel de agresive şi de vocale ca orice bărbat. Spre deosebire de femeia cu care Matt McBride era m tandreţuri. Când au pornit la drum, ea i-a aruncat o privire timidă, spunând în şoaptă: „Mulţumesc! Este foarte drăguţ din partea ta." Iar mai târziu, pe când se apropiau de Lismore, Duana Zwolle a murmurat că-i plac fotografiile lui - „Cele pe care le faci sub numele de Nighthawk". Matt a întors capul spre ea, surprins. „Ştii cine sunt? Bună treabă." Era impresionat. Era satisfăcut. Era surescitat. îşi dorea să
fi putut întreba De câtă vreme ştii asta, de când ştii de minei Duana Zwolle lăsase impresia că ar fi vrut să spună mai multe, dar nu o făcuse.
Nici Matt nu-şi făcuse curaj să adreseze o asemenea întrebare sau altele pentru a afla părerea tinerei artiste cu privire la fotografiile lui.
Pentru că el era la volanul noii, frumoasei, elegantei şi scumpei sale maşini. Era Mathias McBride: soţ şi tată şi agent imobiliar de succes într-un domeniu în care toată lumea ştie cât de acerbă e competiţia. Inima îi bătea mai repede decât îi bătuse atunci când fusese pe punctul de a încheia un contract de un milion de dolari sau de a face dragoste cu oricare dintre femeile din viaţa lui. Poate că era supărat din pricina asta, de propriul entuziasm. După-amiaza aceea semăna tot mai mult cu un vis la care nici nu putuse să spere, o călătorie neaşteptată cu maşina printre dealuri acoperite de o toamnă provincială; printr-un decor de câmpuri de pe care se adunaseră
roadele, cu rânduri de porumb uscat, cu păduri răzleţe. Singur, alături de o femeie, de orice femeie, ce s-ar fi putut întâmpla? Nu vreau aşa ceva. Nu am poftit la aşa ceva.
Avusese parte în tinereţe de aventuri, de rătăciri, întâlniri capricioase, poveşti romanţate care izbucneau ca nişte chibrituri şi tot ca acestea se stingeau deodată; pe vremea când trăia în vest, în Alaska mai ales, dusese o viaţă nesăbuită de beţii, droguri şi amfetamina; trăise periculos, riscând să se rănească, să fie arestat sau chiar să moară. Ce fericit eram! I-ar fi plăcut să-i explice asta Duanei Zwolle, pentru că ştia că ea ar fi fost în stare să înţeleagă, aşa cum nici măcar nu şi-ar fi dorit ca Tess să înţeleagă, în cazul fericit în care Tess ar fi fost capabilă de o asemenea putere de înţelegere. Ar fi vrut să-1 pună pe tavă pe Nighthawk în faţa Duanei Zwolle. Dar, nu!
Fără cuvinte. Iar dacă o atingi, McBride, nu vei fi niciodată în stare să te lepezi de acea atingere.
Asa că Matt, chinuit de remuscări, nu a mai zis nimic. Iar Duana Zwolle, stând ţeapănă alături de el, privea drept în faţă si nu mai zicea nici ea nimic.
Exact cum le spusese detectivilor, şi cum îi spunea acum lui Jules Cliffe, Matt o dusese pe tânăra artistă acasă, în vechea fabrică rudimentar restaurată de pe malul râului, în Lismore; mersese cam jumătate de kilometru hurducăind pe Mill Row, drumul de pietriş, şi o lăsase în celălalt capăt, unde, după cum îi spusese ea, stătea cu chirie într-un „apartament la mansardă", la al doilea nivel al clădirii. Matt zărise
în treacăt clădirea: un atelier de ceramică, un magazin de antichităţi, un magazin de stofe. In cea mai mare parte, locul părea că nu mai are nicio întrebuinţare. Anunţurile cu DE VÂNZARE sau DE ÎNCHIRIAT îţi săreau în ochi de peste tot, cu emblema unui agent imobiliar din Weymouth, un concurent al Krell &C Asociaţii. Nu îmi amintesc ca între noi să se fi purtat vreo discuţie semnificativă. Nu m-a invitat înăuntru, şi oricum nu aş fi acceptat eu invitaţia, în caz că arfijacut-o. După asta, nu am mai văzut-o niciodată. Nu a pomenit nimic despre cum, în treacăt, H observase maşina, un Volvo ponosit, parcat pe un petic de pământ plin de buruieni şi pietriş; nici cum nu a urmărit-o cu bună
ştiinţă grăbindu-se spre scările exterioare, cu geanta sport aruncată pe umăr, ştiind că nu-i va arunca nicio privire înapoi. îi rănise mândria de femeie, poate mai mult decât mândria de artist din aceeaşi breaslă.
Refuzând-o. Ticălos ipocrit.
Nici nu i-a pomenit lui Jules Cliffe, deşi imaginile din memorie se revărsau peste el ca o cascadă, despre cum fusese lovit de stranietatea locului singuratic şi rece în care-şi ducea
traiul Duana Zwolle. Un câmp lăsat în paragină, dincolo de clădirea de piatră pe care se văd urmele timpului şi dincolo de care se întinde o pădure de pini şi foioase; Mill Row, un drum spre niciunde, printr-o mlaştină în care ţi se afundă picioarele şi cu pietriş pe alocuri. Cu totul, Mill Row nu avea niciun kilometru lungime, şi nici măcar nu putea fi numit drum în adevăratul sens al cuvântului; cândva, fusese un drum auxiliar care făcea legătura între mai multe clădiri comerciale şi autostradă.
Malul râului care însoţea Mill Row era o pantă abruptă, stâncoasă, presărată ici-colo cu moloz, deşi priveliştea de peste râu era una „pitorească". Matt încercase să
surprindă în fotografii atmosfera decorului şi, într-o anumită măsură, era de părere că îi reuşise. (încă nu-i menţionase fotografiile lui Jules Cliffe. Ca să fie sincer, nu prea ştia cum le-ar fi putut explica, nu numai de ce făcuse acele fotografii într-un moment atât de dificil din viaţa lui, ci şi cum ar fi putut face ca motivele lui să sune verosimil pentru urechile lui Cliffe.) în acea după-amiază se întâmplase să observe câţiva pescari pe malul râului, doi sau trei dintre ei păreau să fi fost negri şi unul alb, deşi se prea poate ca cel alb să nu fi pescuit, ci doar să fi stat ghemuit pe mal şi să fi privit aiurea peste râu. întorcându-se pe autostradă, Matt a trecut din nou pe lângă
pescari, iar în timp ce trecea cu maşina prin dreptul lui, bărbatul alb s-a întors şi 1-a privit lung pe sub cozorocul unei şepci galbene din piele. Oare l-am mai văzut pe undeva? Unde oare? Dar nu fusese decât un gând trecător. Acura, maşina lui Matt bine calibrată, trepida pe drumul plin de gropi şi a trebuit să fie atent la cum ţine volanul. Dar a rămas cu imaginea unui ciudat chip eteric, a unei feţe palide, nevăzută
de soare, pe jumătate ascunsă de
şapca galbenă din piele şi de părul argintiu şi mătăsos ca al unei femei care-i cădea ciufulit până pe umeri; bărbatul avea o barbă rară care-i flutura în vânt, dar fără mustaţă, astfel încât barba părea că-i pluteşte sub bărbie, despre care Matt părea să ştie că este o bărbie mică. Bărbatul se prea poate să fi fost de vârsta lui, de înălţime medie. Un personaj ciudat, îmbrăcat în salopetă, cu o eşarfă roşie soioasă
înnodată la gât şi care îi amintea lui Matt de un anumit tip de indivizi pe care îi poţi zări prin ascunzişurile din Pine Barrens, acei nativi ai regiunii, cărora li se spune
„pineşteni". Dar probabil că este vreun artist. Care pozează în pineştean. Matt s-a întrebat dacă Duana Zwolle îl cunoştea pe tipul ăsta, dacă şi el locuia în vechea fabrică şi avea un studio pe acolo şi dacă nu cumva era genul acela de creştin insuportabil care îţi vorbeşte toată ziua numai în pilde, după cum sugera înfăţişarea lui. Matt a simţit cum îl inundă un val de repulsie masculină, dar acesta a dispărut pe cât de repede îşi făcuse apariţia şi a uitat imediat de personaj, gândindu-se în schimb la Duana Zwolle.
Nu i-a pomenit lui Tess despre această întâlnire. Aşa cum nu i-a pomenit nici iubitei lui, Abigail.
Cliffe a întrebat brusc:
- Dar nu te-ai dus sus cu ea, corect? Nici atunci, şi nici altădată.
Matt a ezitat. Bineînţeles că nu se dusese, asta era esenţa mărturiei lui, dar cuvintele, negarea furioasă, îi stăteau în gât. Cliffe îl ţintuise cu privirea, lovind nerăbdător cu un creion în geamul biroului.
- Nu, nu am urcat la ea, a spus Matt. Dar poliţia spune, sau poate că altcineva spune, că aşa aş fi făcut. Că noi am fi avut o relaţie. Se pare că aşa ar fi scris ea în jurnal. Eu...
Cliffe 1-a întrerupt:
- Nu-ţi face griji în privinţa nenorocitului ăluia de jurnal.
O să pun eu mâna pe el, dacă într-adevăr există. în orice caz, acolo nu este decât versiunea fetei. Va fi nevoie de o confirmare ca să poată fi considerată o dovadă solidă, ştii şi tu de ce e în stare o femeie bolnavă de iubire.
A râs grosolan, din nou nu era râsul lui.
