- Exact! Asta-i Sid al nostru. Un filantrop.
Matt se întreba cât de multe ştie Cliffe. Poate că nenorociţii ăştia de bogătani care deţin puterea îşi pasează fetele de la unul la altul? In caz că le conving pe fete să coopereze.
Să fie Krell făptaşul? Să fie el vinovatul? Dacă ar fi aşa, cel puţin ar trebui să ştie ce s-a întâmplat cu Duana.
Krell nu ar „răpi" niciodată personal o femeie. Dar Krell era genul care ar fi angajat pe alţii să facă treaba murdară în locul lui.
Lui Matt i-a zburat mintea la colecţia de arme a lui Krell. La revolverul pe care i-1
arătase cu viclenie, cu îndrăzneală, ca un băieţel care se făleşte cu o jucărie interzisă.
Krell îi mângâiase butoiaşul, metalul neted negru-albăstrui, explicând că o armă
trebuie curăţată des, cu atenţie. Nu te-ngrijora, Matt, am permis pentru el. Să-l port cu mine peste tot. Matt îşi amintea un oarecare fior cu conotaţie sexuală în vocea răguşită a bătrânului.
- Ce-i, Matt? Arăţi de parcă ai fi văzut o stafie. La ce te gândeşti? l-au izbit cuvintele lui Cliffe.
Matt s-a frecat la ochi.
- Nimic, a spus el. Nu mă gândeam la nimic.
- Să te gândeşti la nimic e o bună scamatorie, ca o erecţie, încearcă doar să o menţii.
Cliffe a izbucnit în râs, dar nu era râsul lui.
Matt era oarecum şocat de această remarcă, de vulgaritatea lipsită de sens şi de irelevanţa ei. Ce-a vrut să spună? Oare nenorocitul ăsta credea că minte?
Tot mai ezitant, Matt a povestit mai departe varianta lui despre cât de scurtă a fost întâlnirea cu Duana Zwolle, despre cât de puţine ştia despre ea. îşi auzea vocea, de obicei calmă şi fermă, atât de iscusit pregătită atunci când vorbea cu clienţii sau când răspundea la telefon, acum tremurând din cauza nehotărârii, a regretului şi a vinovăţiei. De ce vorbesc ca un om vinovat? Ştia că Jules Cliffe nu ar putea lua în serios faptul ca el, Matt McBride, să fi avut cât de puţin de-a face cu dispariţia Duanei Zwolle, deşi vedea bine că începea să fie derutat de mărturia lui. Un avocat în drept penal ar trebui să fie apt să scoată la lumină din mărturia clientului nu numai ceea ce ar putea fi adevărat sau fals, ci mai ales ceea ce ar putea constitui o depoziţie
„adevărată"; iar acest „adevăr" nu ar putea fi decât relativ, deoarece una era o audiere în faţa unui singur judecător, şi alta un proces cu juraţi. Rapid şi nu foarte coerent, Matt a trecut în revistă întâlnirea cu Duana Zwolle din galeria de artă. Era adevărat că e posibil să-i fi spus că-i admiră colajele, pentru că Matt era genul de persoană care nu se abţinea să-i laude pe ceilalţi, aşa cum ţi-ai lăuda propriii copii ca să-i faci să se simtă fericiţi, ca să le aduci zâmbetul pe faţă: „Bună treabă! E grozav!"
De fapt, fusese mişcat de Grădina plăcerilor lumeşti şi nelumeşti şi nu ştiuse ce să-i spună fetei care tocmai apăruse pe nesimţite lângă el în spaţiul neospitalier şi cu tavan jos al galeriei de artă. Era un miros de mucegai, de stătut; vechea fabrică de conserve avea o fundaţie străveche de piatră,
iar podeaua pivniţei în mod sigur era chiar pământul. Galeria Tomato Factory, deschisă de numai câţiva ani, fusese pictată de artiştii care o aveau în proprietate în culorile de bază, luminoase şi vii, galben, albastru, verde, roşu, pentru a sugera o simplitate copilărească şi îndrăzneaţă, galeria dorindu-se a fi cunoscută pentru creaţii „experimentale". Şi totuşi, aceste colaje ale Duanei Zwolle, fiecare de aproximativ un metru şi jumătate pe un metru şi parţial alcătuite din obiecte tridimensionale, erau copleşitoare în spaţiul sărăcăcios, iar Matt McBride a avut o reacţie aproape viscerală. Nighthawk! E ca un Nighthawk dintr-o altă viaţă.
Nu era ca şi cum Duana Zwolle — doar un nume, şi încă un nume ciudat la vremea aceea pentru Matt - ar fi plagiat vreuna dintre imaginile lui Nighthawk în instantaneele şi fotografiile mai vechi pe care le folosise în colajele ei. (Da, chiar verificase. Petrecuse patruzeci de minute examinând în amănunt ansamblul, suprafaţa labirintică a Grădinii plăcerilor lumeşti şi nelumeşti căutând urmele lui Nighthawk sau poate, deşi căutarea i se părea absurdă, încerca să-şi găsească
propriul chip printre chipurile miniaturale ale străinilor?) Şi chiar acolo lângă el, ca de nicăieri, şi-a făcut apariţia fata pe care iniţial o văzuse, sau cel puţin avusese impresia că o văzuse, împreună cu angajatorul lui, Sidney Krell, într-o întâlnire stânjenitoare; Matt, încrun-tându-se la formele de ceară modelate manual şi fixate pe cioburi de ceramică albastră ca cerul, nu o auzise apropiindu-se şi a devenit conştient de prezenţa ei abia când a aruncat o privire într-o parte. Acum era aproape lipită de umărul lui. Era un copil, fără şolduri şi cu pieptul plat şi cu coama aceea răvă-şită, nişte plete ciufulite şi strălucind uleioase! - primul lui instinct a fost să-i zâmbească în batjocură. Ce ştii tu despre artă? Habar n-ai tu!
Aştepta să vorbească el primul? Era tăcută, şi totuşi atât de tensionată, încât putea să-i simtă nervii încordaţi precum corzile unui instrument muzical care vibrează suav în aşteptarea atingerii. Şi acel parfum discret pe care-1 emana, părul ăla, hainele alea fără nicio formă, totul la ea era tulburător si sălbatic. Cumva, a ştiut instinctiv cine este. înainte ca managerul galeriei să spună în gura mare, pe un ton importun şi voit seducător: „Artista este chiar aici! Aveţi grijă ce spuneţi." La remarca lui, Duana Zwolle s-a făcut mică, s-a întors si a ieşit repede pe uşă, chiar când Matt i-a strigat stânjenit: „Scuze, ai făcut o treabă bună. Adică, vreau să spun că e grozav.
Nu am mai văzut aşa ceva." Cuvintele i-au rămas suspendate în aer, s-a simţit ca un dobitoc.
Ar fi vrut să rupă vraja în care-1 prinsese. Dar nu ar fi vrut ca ea să-i scape.
(Printre colaje, observase un chip care semăna cu Duana Zwolle, care se repeta de câteva ori, la fel ca celelalte chipuri, siluete umane şi imagini care se repetau în
tipare onirice asimetrice. Abia după multă vreme avea să afle că acea faţă de fapt nu era a Duanei Zwolle, ci a lui Rue, a surorii ei gemene.) Acum Matt era singur în galeria cu podea înclinată, denivelată şi cu tavan jos, inconfortabil. In spaţiul acesta înghesuit, cele şase colaje pline de viaţă ale Grădinii plăcerilor lumeşti şi nelumeşti îl sufocau, ca nişte gânduri obsesive; nu reuşea să se dea doi-trei paşi mai în spate pentru o privire de ansamblu. Prea multe detalii care-i zburau prin minte. Proprietara galeriei a venit lângă el şi i-a spus: „Duana Zwolle a noastră este o
femeie misterioasă. Abia dacă a schimbat câteva cuvinte cu mine şi cu partenerul meu, credeţi-mă. Arată ca de şaisprezece ani, nu-i aşa? Dar nu şi tânără. Adică, e ceva în ochii ei. Aţi apucat să-i vedeţi ochii?"
Femeia părea dornică să stea de vorbă. De cele mai multe ori, era singură în galerie; foarte puţini vizitatori îi treceau pragul, cu excepţia weekendurilor. Şi îl recunoscuse pe Matt când intrase ca fiind soţul lui Tess McBride.
Matt i-a răspuns cu răceală: „Nu. Cred că nu." Asemenea detalii nu i-ar fi fost însă de niciun folos lui Jules Cliffe şi Matt a trecut în grabă peste ele. S-a hotărât să
nu spună nimic despre numeroasele daţi în care se văzuseră sau cel puţin el o zărise
- fără să schimbe un cuvânt, fără să o salute - pe Duana Zwolle prin Weymouth sau prin vecinătate în săptămânile şi lunile care urmaseră; era ceva la ordinea zilei întrun orăşel ca acesta, ca indivizii să se vadă în mod frecvent, şi nu de la depărtare, fără să îşi spună ceva. (Privind retrospectiv, oare fusese mai mult decât o simplă
coincidenţă? Un observator sceptic, de exemplu, un detectiv de poliţie, aşa ar fi putut crede. Dar nu o urmăream! Jur!) Matt i-a povestit lui Cliffe mai în amănunt şi cu mai mare emoţie despre singura dată în care a luat-o în maşina lui pe Duana Zwolle şi a condus-o acasă în Lismore, la câteva luni după întâlnirea de la galerie; pe 25
octombrie 1997, atunci trebuie să fi fost; detectivii din Weymouth, pretinzând că au data exactă din jurnalul fetei, insistaseră că atunci se întâmplase, iar Matt bănuia că
aveau dreptate. Fusese o după-amiază însorită şi aproape caldă, dar câmpurile de porumb din afara oraşului erau răvăşite şi cu frunzele uscate şi el îşi amintea cum vântul unduia râul
Weymouth în timp ce cobora dealul lung, îndiguit spre Lismore, cum râul arăta ca într-o zi de toamnă târzie. Îl durea inima de atâta frumuseţe. Deşi încercase să fie de piatră. Îşi amintea de
cum fata stătea aproape de el în maşină. Parfumul părului ei. Corpul ei, dincolo de haine. Strania atracţie sexuală pe care o avea asupra lui, deşi nu o găsea atrăgătoare. Când abia de-i aruncase o privire. Când nici măcar nu voia să se uite la ea.
Si de această dată întâlnirea lor a fost total neobişnuită, Matt fiind luat prin surprindere. Tocmai ce ieşea din biblioteca publică din Weymouth de pe Main Street, când cineva s-a apropiat de el şi iniţial a crezut că era un adolescent dintre aceia care împart pliante publicitare. S-a apropiat de el în felul acela agresiv, specific doar
oamenilor timizi. Aşa, deodată, chiar în faţa lui. Sub strălucirea unei raze de toamnă
care-i făcea părul uleios să scânteieze şi care dădea culoare tenului ei palid, măsliniu-închis. „Scuză-mă!", spusese ea în şoaptă, încât Matt nu era sigur dacă într-adevăr o auzise. Avea o geantă sport foarte murdară atârnată pe un umăr şi părea răvăşită de vânt, ciufulită. Purta un tricou închis la culoare şi lălâu, care-i cădea peste şolduri, şi pantaloni decoloraţi de catifea cândva maro şi pantofi de alergat pătaţi.
Părul îi era mai lung şi mai încâlcit decât îşi amintea el şi avea ceva, ceva care îl răscolea, o dorinţă crudă, copilărească în priviri, şi chiar înainte ca ea să apuce să
spună ceva, el se pregătea deja pentru ce avea să urmeze. Uite ce e, nu se poate.
