Bineînţeles că nu era decât o fantezie. Fusese prea tânăr ca vreunul dintre tipii din anii terminali să stea măcar de vorbă cu el. Dacă, de câteva ori, pe holurile şcolii se întâmplase ca Marcey să-i zâmbească şi să-i strige „Bună!" cu vocea ei radioasă
de soprană, dovada ei de prietenie nu fusese altceva decât un fenomen temporar, urmare a naturii creştine şi generoase a lui Marcey. Marcey nu fusese singura fată
„populară" din liceu, deşi termenul pare atât de nepotrivit să sugereze puterea luminoasă a carismei de liceu; senzaţia aceea că, dacă Marcey Mason, majoretă şi prim-solistă în corul liceului, frumoasa Marcey Mason se oprea să stea de vorbă cu tine, erai promovat la un alt nivel de importanţă, ca şi cum ai fi câştigat la loterie.
Bineînţeles că asta nu avea să se întâmple în cazul lui. Privirea
fericită a fetei trecea prin tine pentru că erai făcut din sticlă. Ai fi fost un tâmpit să-ţi imaginezi altceva, nu crezi? Matt McBride ştia.
Dar era posibil ca Joseph Gavin să nu fi ştiut. Joe Gavin. Băiatul acela corpolent şi posac care abia de scotea o vorbă şi care atunci când vorbea mai mult murmura, ca si cum ar fi avut un defect de vorbire, abia miscându-si buzele. Niciodată nu zâmbea.
Nu avea prieteni. Ba chiar şi nesuferiţii lui de fraţi mai mari îl dădeau la o parte pentru că era „ciudat". Cu toate astea, avea oarecare talent pentru benzile desenate, în sensul că putea reproduce figuri recognos-cibile din benzile desenate clasice. în timpul orelor, când se plictisea, umplea în caiete pagini întregi cu desene pe care apoi le rupea, le mototolea şi le arunca la gunoi, de parcă nu ar fi dat doi bani pe talentul lui. Unul dintre cei de la specializarea AI - Artă industrială. (Multe glume se făceau despre „arta" industrială.) Unul dintre acei oameni şterşi, pe care abia de-i observi la şcoală, prin cartier, prin viaţă. Nu ai vrea să ştii ce-i în mintea lui Joe Gavin, ce-i în spatele acelui chip
morocănos.
Matt conducea acum pe Delahunt, un cartier sărăcăcios. Bănuia că Gavin locuise în acel cartier. Să fie casa aceea cu verandă înclinată? De lângă trotuarul crăpat? Matt credea că da. Bineînţeles că între timp familia se mutase, probabil. Nu mai locuia niciun Gavin acolo.
Niciun Joseph Gavin. NUME NECUNOSCUT.
Matt nu putea să nu se întrebe: Poliţiştii îl suspectau de bună seamă pe Gavin.
Şi atunci cum de l-au lăsat să le scape printre degete?
Pe când avea cincisprezece ani, laolaltă cu alţi băieţi de liceu, băieţi din vecinătatea lui Marcey, Matt fusese interogat de poliţia din Forked River. Evident că nu fusese selectat pentru interogări individuale. Apoi, se alăturase unei echipe de căutare, cercetând casele şi terenurile desţelenite din Forked River, pe câmpuri şi prin canale şi prin zonele pustii ale plajei. Pe o ploaie îngheţată de noiembrie au făcut kilometri de drumeţii, conduşi de un profesor de la liceu. Nu au dat de urma lui Marcey Mason, care nu a fost găsită nici după ani, dar ei au căutat-o până au picat din picioare de oboseală.
Sigur că am iubit-o. Cu toţii am iubit-o.
Pe fata dispărută.
La intersecţia Ocean Avenue cu Main Street se afla clădirea din cărămidă roşie a Bisericii Luterane, unde îl ducea pe-atunci mama lui. A fost un soc să o revadă
neclintită. Solidă si de neîn-duplecat. Un indicator care anunţa orarul Şcolii de duminică era aşezat la vedere lângă uşa din faţă. Câte ore mai petrecuse Matt, captiv între zidurile acelei clădiri, încercând să reziste predicilor, versetelor biblice, cântărilor răsunătoare ale congregaţiei. Chiar de mic copil, toate acestea nu i se păruseră decât o amăgire şi o capcană. Nu cunoştea limbajul, dar stăpânea
conceptul. Şi nici nu avea nevoie de scepticismul tatălui său ca să-şi alimenteze propria lipsă de încredere. Drac împieliţat!
Aflase de la Oriana despre Misiunea Sfântului Patrick din Newark. Duana Zwolle nu fusese catolică, deşi făcuse volunta-riat la bucătărie acolo. Donase alimente, ajutase la pregătirea mâncării şi o împărţise cu polonicul oamenilor fără adăpost -
bărbaţi, femei şi copii. Ca iubit al ei, Matt McBride nu ar fi fost de acord cu aşa ceva.
Nu era riscant pentru o tânără
frumoasă ca Duana Zwolle să frecventeze asemenea loturi? Deşi probabil că ar fi însoţit-o şi ar fi protejat-o. Din postura lui Nighthawk, probabil că ar fi fotografiat biserica în lumina nopţii, contururile contopite ale celor fără adăpost şi nevoiaşi, iar în mijlocul lor s-ar fi aflat chipul radios şi captivant al Duanei Zwolle. De ce nu am făcut asta? De ce am fost aşa de ulii La un moment dat, s-a gândit că era posibil ca cel care a răpit-o pe Duana Zwolle să fi avut legătură cu Misiunea Sfântului Patrick, deşi acum i se părea puţin probabil. Matt plănuise să meargă până în Newark ca să
vorbească cu pastorul care conducea Misiunea; chiar îi telefonase cu o zi în urmă, prezen-tându-se drept „un prieten apropiat al Duanei Zwolle". La celălalt capăt al firului, pastorul Justin Carey a răspuns pe un ton prudent că dăduse deja informaţii poliţiei din Weymouth si poliţiei federale de mai multe ori; declaraţia lui fusese înregistrată, iar el nu mai avea nimic de adăugat. Era devastat de dispariţia Duanei, dar nu ştia nimic, şi nici nu mai voia să vorbească despre acest subiect.
- Pot să vă înţeleg, părinte Carey, a spus Matt. Dar poate că
dacă stăm de vorbă, vă amintiţi ceva ce nu v-a venit în minte când aţi discutat cu poliţia. Oamenii întotdeauna ştiu mai multe decât cred că ştiu.
Pesemne că pastorul Carey se afla într-un birou comun; pe fundal se auzeau nişte voci. I-a spus lui Matt că-i pare foarte rău, dar că nu crede că ar fi de ajutor dacă s-ar întâlni.
- Cu toţii ne rugăm pentru Duana Zwolle şi nu ne pierdem speranţa. Dar nu ne este uşor.
Afirmaţia i s-a părut ambiguă. Matt nu ştia cum să o interpreteze. A spus încet:
- Nici mie, părinte, nu îmi este uşor. Eu am iubit-o...
o iubesc. Eram iubitul ei, părinte.
S-a lăsat tăcerea. Pastorul Carey nu a răspuns, dar pe fundal vocile erau şi mai zgomotoase. Disperat şi strângând tare receptorul, Matt a adăugat:
- Nimeni nu ştia. Nu am fost suficient de puternic să o recunosc. Iar acum este prea târziu. Mă tem că este prea târziu. Acum... o vreau înapoi cu disperare, părinte!
- Păreţi destul de tulburat, domnule... McBride? a spus pastorul. Nu ştiu ce aş
putea face pentru dumneavoastră, dar dacă doriţi să veniţi să stăm de vorbă, cred că pot să vă ajut măcar cu asta.
- Aşa aş vrea, părinte, s-a grăbit Matt să spună. De când a dispărut Duana, mă simt atât de singur. Nu am pe nimeni cu care să vorbesc. Simt că am dezamăgit-o, iubirea ei a fost ca un test crucial pe care l-am picat. în inima mea simt că nu are cum să mai fie în viaţă, dar... nu pot să accept aşa ceva. O, Doamne...
Pastorul Carey i-a spus că nu are niciun motiv să creadă că Duana a murit; e de ajuns că a dispărut, iar poliţia investi-ghează dispariţia ei; în cele din urmă, lucrurile ar putea lua o turnură bună...
- Nu trebuie să ne pierdem credinţa.
- Aşa este! Nu trebuie să ne pierdem credinţa, a fost de acord Matt, cu ochii-n lacrimi. Nu sunt catolic, dar... uneori îmi doresc să fi fost.
- Oamenii îmi spun adesea asta, a zis pastorul Carey, şi bănuiesc că înţeleg ce vrea să însemne. Dar ce înseamnă pentru dumneavoastră, domnule McBride?
- Înseamnă că... poate nu m-aş mai simţi acum atât de nefericit. Cu inima îndoită.
