„parcare“ pentru telefoane şi tablete înainte ca o şedinţă să înceapă; poate însemna regula „unei singure sarcini“ atunci când trebuie să scriem ceva important. Atunci când încercăm să găsim soluţii, de ajutor este să
manifestăm compasiune faţă de ceilalţi şi faţă de noi înşine, deoarece s-ar putea să fie nevoie să le spunem colegilor mai tineri un lucru care poate părea evident, anume că nu îşi pot verifica Facebook-ul în timpul şedinţelor cu clienţii. Se poate ca ei să nu ştie acest lucru.
Noţiunea de unitasking sau concentrare asupra unei singure sarcini a fost preluată atunci când revista The Atlantic a realizat un videoclip despre problemele asociate multitasking-ului, sugerând astfel un remediu: „joia fără file“12. O zi pe săptămână, putem lucra doar la un singur lucru, în loc să
ţinem deschise mai multe file de browser. Sigur, este doar un artificiu, dar ideea de bază câştigă teren.
„Important este să respirăm acelaşi aer“
Victor Tripp, directorul departamentului de tehnologie al unei mari companii din domeniul serviciilor financiare, a încercat să-şi convingă
echipa din New York – aproximativ cincisprezece persoane – să participe la o şedinţă. Doar trei colegi s-au prezentat. Ei nu sunt înclinaţi să se întâlnească faţă în faţă cu propriii clienţi. La fel ca avocaţii de la AJM şi angajaţii de la Seahorse, preferă să stea pe e-mail atunci când au ocazia.
Tripp spune că „de obicei, situaţia se complică atunci când lucrurile sunt rezolvate mai mult prin e-mail“. Iată reacţia sa după ce un membru din echipă a venit la el să se plângă de un client: „Depinde de mine să-i spun:
«Stai de vorbă cu el, petrece ceva timp faţă în faţă, repară relaţia». Nu ar face asta din proprie iniţiativă“. Atunci când trebuie să propună o întâlnire faţă în faţă, Tripp are parte de următoarea experienţă: „De obicei mă
confrunt cu cineva care vrea să trimită douăzeci şi nouă de e-mailuri pentru a rezolva o problemă. Tot ce trebuie să fac este să-i spun: «Du-te şi vorbeşte cu el»“.
Tripp explică faptul că mai tinerii lui colegi au crescut cu impresia că
mijloacele de comunicare electronice reprezintă un limbaj universal. Prin urmare, atunci când se gândesc la ce mijloc de comunicare să aleagă, iau în
considerare mesajele, Skype-ul, e-mailul, videoconferinţele, dar şi memele.
Au o mulţime de opţiuni la dispoziţie, fiecare cu propria „atmosferă“, dar nu au niciodată în vedere o întâlnire faţă în faţă. Acestea nu reprezintă o opţiune pentru ei. Ideea de întâlnire directă trebuie să vină din „exterior“.
Face parte din procesul de mentorat, iar Tripp consideră că acesta e rolul lui.
Pentru Tripp, experienţa trăită de nişte oameni care stau împreună la aceeaşi masă nu se poate compara cu nimic. Aceasta este cea mai bună
modalitate de a afla cum gândesc colegii şi clienţii: „Atunci când oamenii se simt bine vorbind unii cu alţii, micile neînţelegeri nu riscă să se transforme în probleme grave“.
Regizoarea Liana Hareet, care lucrează de peste treizeci de ani în domeniul teatrului, a trăit o experienţă similară, dar într-o întâlnire extrem de diferită. Hareet consideră că toate întâlnirile în persoană care duc la punerea în scenă a unei piese de teatru sunt la fel de importante precum spectacolul în sine: „Ai parte de neprevăzut; ai parte de chimie. Ador şedinţele de planificare când stăm cu toţii într-o încăpere şi ne întrebăm:
«Cum naiba facem ca statuia lui Hermione să prindă viaţă la sfârşitul piesei Poveste de iarnă? Haideţi să discutăm. Uitaţi ce idee am. Haideţi să facem brainstorming împreun㻓.
Cu toate acestea, explică Hareet, şedinţele de planificare faţă în faţă au loc din ce în ce mai rar în teatrele regionale. Comunicarea prin mijloace electronice face posibil ca responsabilii de design şi echipa tehnică (cei care se ocupă de costume, decoruri şi lumini) să lucreze la mai multe producţii în acelaşi timp. Astfel, a devenit o practică generală ca un regizor să se întâlnească separat cu fiecare director de design şi să împărtăşească
deciziile finale pe e-mail. Hareet deplânge această pierdere. Nici măcar cel mai atent schimb de e-mailuri nu se poate compara cu o conversaţie faţă în faţă:
Să zicem că-mi vine o idee. Eu ţi-o trimit, iar tu îmi răspunzi şi îmi spui ce părere ai. Procesul este cu totul diferit atunci când dezbatem împreună
ideea respectivă. Rişti să pierzi o idee şi mai bună care ar rezulta dintr-un astfel de schimb de idei. Subestimăm cât de mult învăţăm, înţelegem şi asimilăm din respiraţia celuilalt, din limbajul trupului şi din apropierea
spaţială. Tehnologia filtrează lucrurile. Important este să respirăm acelaşi aer.
Hareet spune că, inclusiv atunci când îşi adună actorii laolaltă şi respiră
cu toţii acelaşi aer, trebuie să se străduiască să îi menţină uniţi. Cu doar câţiva ani în urmă, explică ea, actorii veneau la repetiţii cu gândul că aveau să îi asculte pe ceilalţi actori repetând. Acest lucru le-a fost de folos tuturor actorilor pentru a-şi dezvolta un limbaj comun. Acum, Hareet trebuie să
impună această atenţie îndreptată către comunitate:
Dacă te uiţi în jur, observi că actorii nu sunt deloc atenţi la repetiţie.
Înainte să intre pe scenă, stau să-şi verifice mesajele şi e-mailurile. Dacă
ceva nu li se pare relevant, aceştia invocă „plictiseala“ şi intră pe telefon.
Nu îşi îngăduie să se conecteze la lucrurile care nu li se par relevante. În schimb, o piesă de teatru reprezintă un tot unitar.
Surprinzător este că am primit comentarii similare din partea unui grup de judecători de la Curtea de Apel. În mod normal, spun ei, cu ocazia judecării unui apel, trei judecători se întruneau, ascultau toate mărturiile, iar apoi pronunţau verdictul. Procesul presupunea o mulţime de întâlniri şi apeluri telefonice. Acum, spun ei, se bazează în mare parte pe e-mail înainte ca un verdict să ajungă să fie contestat oficial. Aceşti judecători regretă
cadenţa practicilor de altădată şi timpul plin de inspiraţie petrecut alături de colegi. Judecătorii mai sunt îngrijoraţi şi de faptul că tinerele generaţii de avocaţi nu înţeleg pe deplin valoarea prezenţei. Avocaţii care se prezintă în faţa lor sunt din ce în ce mai puţin obişnuiţi să-şi expună punctul de vedere în persoană. Din perspectiva judecătorilor, tinerii avocaţi se exprimă cu elocvenţă pe e-mail, dar nu sunt suficient de pregătiţi pentru a susţine o pledoarie în persoană. Asta înseamnă că nu rezistă la fel de bine când se confruntă cu provocări la faţa locului.
Judecătorii, directorul departamentului de tehnologie şi regizorii de teatru se învârt în jurul aceloraşi probleme. Ideile inedite apar în urma întâlnirilor în persoană. Conversaţiile prin e-mail, oricât de eficiente ar fi, tind să aibă o natură tranzacţională. E-mailurile conţin întrebări şi primesc răspunsuri – de cele mai multe ori, e-mailurile se rezumă la un schimb de informaţii. În
actorie, în drept sau în domeniul afacerilor, anularea unei întâlniri faţă în faţă înseamnă anularea complexităţii şi profunzimii. Poate că generaţiilor mai tinere le este mai uşor să accepte această aplatizare a lucrurilor, dar Hareet consideră că celor care au trăit această schimbare le lipseşte sentimentul de apartenenţă la un „tot unitar, le lipseşte ceea ce transmit vocea şi trupul“13.
Orientarea spre conversaţie cere clarificarea a două întrebări. Fără
îndoială, prima întrebare va fi: „De ce să te concentrezi asupra unui singur lucru, aşa cum eşti nevoit s-o faci în timpul unei conversaţii faţă în faţă, când poţi obţine mai multe avantaje prin intermediul îndreptării atenţiei în mai multe direcţii?“ Răspunsul: Multitasking-ul nu are avantaje. Vei avea impresia că realizezi tot mai multe pe măsură ce înfăptuieşti tot mai puţin.
Indiscutabil, a doua întrebare va fi: „De ce să treci prin chinul de a te separa de toate contactele tale doar pentru a te concentra asupra grupului mic alături de care te afli?“ Răspunsul: Cu cât vorbeşti mai mult cu colegii, cu atât mai mare este productivitatea ta.
Totuşi, în spatele acestor întrebări, în spatele acestor obiecţii, se află un lucru al cărui răspuns nu este atât de uşor de găsit doar pe baza rezultatelor unor studii de cercetare. Cerinţele de la locul de muncă le apar tuturor pe ecrane şi pot părea copleşitoare. Ecranele ne oferă o modalitate de a organiza toate aceste cerinţe, de a le prelua într-un ritm acceptabil. Dacă
stăm cu ochii lipiţi de ecran, putem avea parte de o anumită formă de control. Atunci când oamenii opun rezistenţă când vine vorba să se îndepărteze de dispozitive şi să-şi îndrepte atenţia spre conversaţie, se tem de multe ori să renunţe la acest sentiment de control.
