Trevize, interpretând fluierăturile ca pe un semn de bună primire, sau de plăcere anticipată, găsi că este politicos să fluiere şi el. Fallom se alătură cu un tril asurzitor care era pe cale să atragă atenţia, când o presiune a mâinii lui Bliss o făcu să se oprească.
Trei dintre femei, fără alte pregătiri, îşi puseră instrumentele sub bărbie; cel mai mare dintre instrumente rămase între picioarele celei de-a patra, sprijinindu-se de podea. Tija lungă din mâna fiecăreia era plimbată pe deasupra corzilor, pe aproape toată lungimea instrumentului, în timp ce degetele mâinii drepte alunecau rapid pe la capetele superioare ale corzilor.
Aceasta, gândi Trevize, era “scârţâiala” la care se aşteptase, însă nu suna deloc ca o scârţâială. Era o succesiune blândă şi melodică de sunete; fiecare instrument îşi interpreta propria partitură, şi totul fuziona într-un mod plăcut.
Îi lipsea infinita complexitate a muzicii electronice (“adevărata muzică”, nu se putu opri Trevize să gândească) şi avea o anume monotonie. Totuşi, cu trecerea timpului, urechea i se obişnui cu sistemul ciudat de sunete şi începu să “prindă” subtilităţile. Era obositor, şi se gândi cu regret la strălucirea, precizia matematică şi puritatea muzicii adevărate, dar îi veni ideea că dacă ar asculta suficient de mult timp muzica acestor instrumente simple de lemn, s-ar putea să înceapă să-i placă.
De-abia după patruzeci şi cinci de minute apăru Hiroko. Îl remarcă imediat pe Trevize în primul rând, şi îi zâmbi. El se alătură cu tot sufletul audienţei care începuse să fluiere blând, în semn de satisfacţie. Fata arăta minunat, îmbrăcată cu o fustă lungă şi rafinată, avea o floare mare în păr şi nimic pe deasupra sânilor, din moment ce (după toate aparenţele) nu exista pericolul ca aceştia să se atingă de instrument.
Instrumentul său se dovedi a fi un tub de lemn închis la culoare, lung de aproximativ două treimi de metru, şi gros de aproape doi centimetri. Duse instrumentul la buze şi suflă într-o deschizătură aflată la unul din capete, producând un sunet subţire, duios, care crescu în înălţime pe măsură ce degetele sale manipulau nişte obiecte de metal dispuse în lungul tubului.
La primul sunet, Fallom o strânse pe Bliss de mână şi spuse:
― Bliss, acesta este un *******.
Şi pronunţă din nou cuvântul care lui Bliss i se păruse că aduce cu “fifil”.
Bliss dădu ferm din cap spre Fallom, care spuse, coborând vocea:
― Ba da, este!
Câţiva spectatori priveau în direcţia lui Fallom. Bliss îi acoperi hotărâtă gura, cu mâna, se aplecă şi îi murmură în ureche, cu o forţă aproape subliminală:
― Linişte!
După aceea, Fallom o ascultă pe Hiroko în linişte, dar degetele i se mişcau spasmodic, ca şi cum apăsau obiectele aflate în lungul unui instrument imaginar.
Ultima parte a concertului fu susţinut de un bărbat în vârstă purtând pe umeri un instrument eu caneluri pe laturi. Îl strângea şi îl întindea, în timp ce cu una dintre mâini parcurgea rapid o succesiune de obiecte albe şi negre aflate la unul dintre capete, apăsându-le mai multe odată.
Trevize găsi că aceste sunete erau deosebit de obositoare, chiar barbare şi neplăcute, ca amintirea lătratului câinilor de pe Aurora ― nu din cauză că sunetul semăna cu un lătrat, ci din cauză că emoţiile pe care le stârnea erau asemănătoare. Bliss părea ca şi cum era pe cale să-şi ducă mâinile la urechi pentru a le acoperi, iar Pelorat avea o încruntătură pe faţă. Doar Fallom părea, să se distreze, din cauză că bătea uşor cu piciorul în podea, iar Trevize, după ce remarcă acest lucru, îşi dădu seama, surprins, că ritmul muzicii se potrivea perfect cu bătaia din picior a lui Fallom.
Muzica luă, în cele din urmă, sfârşit, şi se produse o adevărată furtună de fluierături, trilul lui Fallom acoperind clar toate celelalte zgomote.
Apoi auditoriul se sparse în grupuri mici, conversând, şi deveni la fel de gălăgios ca în toate reuniunile publice ale Alfanilor. Persoanele care concertaseră stăteau în partea din faţă a camerei şi discutau cu cei veniţi să le felicite.
Fallomse eliberă din priza lui Bliss şi alergă spre Hiroko.
― Hiroko, strigă ea aproape sufocându-se. Lasă-mă să văd *******.
― Ce anume, dragă? spuse Hiroko.
― Lucrul cu care ai făcut muzica.
― Aha, râse Hiroko. Acesta flaut este, mititico.
― Pot să-l văd?
― Bine.
Hiroko deschise o cutie şi scoase instrumentul. Era compus din trei părţi separate, dar le asambla rapid; i-l întinse lui Fallom cu muştiucul spre buze şi spuse:
― Uite, stârneşte-ţi suflarea pe aici.
― Ştiu, ştiu, spuse nerăbdătoare Fallom dând să apuce flautul.
Automat, Hiroko îl smulse şi îl ridică:
― Suflă, copilă, dar nu îl atinge.
Fallom părea dezamăgită:
― Atunci, pot să mă uit la el? Nu îl ating.
― Desigur, drăguţă.
Întinse din nou flautul şi Fallom îl privi cu aviditate.
Apoi, lumina fluorescentă din cameră păli foarte uşor, şi se făcu auzit sunetul unei note de flaut, uşor şovăielnic şi fluctuant.
Hiroko, surprinsă, era aproape să scape flautul, iar Fallom strigă:
― Am reuşit! Am reuşit! Jemby mi-a spus că odată am să pot!
― Tu ai scos sunetul acesta? întrebă Hiroko.
― Da, eu. Eu.
― Dar cum ai reuşit, copilă?
